Vine o zi in care nu mai suntem in stare sa ne pastram promisiunile. Sau nu mai vrem. In care prezenta langa noi a persoanei care candva ne taia rasuflarea ne e indiferenta, ba chiar ne incomodeaza. Cand nu ne mai regasim in poze, in mesaje, in biletelele de dragoste lipite pe frigider, in ochii in care ne oglindeam candva.
In ziua aceea nu ne mai intrebam cum s-a ajuns aici si nici cine e de vina. Ne pasa prea putin, lucrurile nu se mai pot schimba. Sufletul nostru inca e confuz si ranit, inima bate si nu bate dar mintea ne e lucida. Si ne spune, prima data incet si cu manusi, apoi tot mai alert si fara ocolisuri: e timpul sa pleci. Sa pui punct. Te doare insa si ti-e asa greu! Iti lasi in urma, pe langa anii pierduti, atatea amar de vise, de planuri, de "tot ce stiai ca de data asta va deveni realitate". Te-ai inselat iar. Semnele mint. La fel si oamenii. Ne dam drept ceea ce nu suntem, stim ca daca ne-am arata asa cum suntem defapt, sansele de reusita nu ar fi aceleasi. Speram ca in timp, omul de langa noi devine dependent si nu o sa aiba curajul sa plece, sa se rupa, sa puna punct.
E o zi calda. Esti calma si lucida. Asa cum numai un om care a iubit cu adevarat poate fi. Cum numai un om care isi constientizeaza lupta pierduta poate fi. Cum numai o inima ranita pana in ultima particula poate stii. Stii ca trebuie sa incepi sa iti faci bagajele dar nu rochiile pe care nu o sa mai fii in stare sa le porti o vreme (pentru ca te intorc in niste momente pe care trebuie sa ti le reprimi) sunt acum o problema ci tot ce se zbate in tine. Pentru "totul" asta nu ai cutii de depozitare, saculeti cu snur auriu, cufere cu lacat fermecat. Incepi sa te panichezi. Tremuri si iti vine sa plangi. Ce o sa faci cu atata dragoste? Cu tot ce urma sa faci si nu o sa mai poti? Cu toate noptile in care ai adormit in bratele lui avand certitudinea ca asa va fi mereu, ca te va proteja si iubi cum stii ca meriti? Cu toate zambetele, cu toate valurile in care te-ai aruncat cu ochii inchisi pentru ca el te tinea de mana?
O sa faci ce ai mai facut. O sa supravietuiesti. O sa te redescoperi. O sa inveti sa traiesti, iar, tu cu tine. O sa cunosti oameni noi care te vor face sa razi, o sa te reapropii de oamenii de langa tine, de cei care au ramas, o sa te plimbi, o sa citesti, o sa te ingropi in munca de la birou, o sa conduci fara tinta. O sa plangi. O sa plangi mult. O sa asculti aceeasi piesa, de la Lana sau Adele, pe repeat zile intregi si nopti la rand. O sa uiti sa mananci. O sa adormi, istovita de dor, tarziu in noapte si o sa te trezesti in zorii zilei parandu-ti-se ca l-ai auzit venind. O sa ii schimbi apelativul in telefon. Apoi o sa il stergi de tot.
Anii o sa treaca. Intr-o zi o sa iesi din carapace si din vierme o sa devi fluture. O sa te lasi prada unei alte iubiri. Poate o sa fii fericita, poate de data asta o sa ai la picioare toate visele ingramadite sa ti se implineasca. Poate o sa il uiti. Poate.
Te vei intreba insa, cel putin o data cu voce tare si de mai multe ori pe furis, cum ar fi fost daca...
Iar de uitat, nu o sa il uiti niciodata...
