Nu am timp pentru nimic. De cand ma trezesc dimineata si apas cu ochii semi deschisi butonul cafetierei, pana seara cand in sfarsit ajung iar in pat am impresia ca timpul e cel mai mare dusman al meu.
Nu am timp sa imi deschid laptopul in liniste si sa imi fixez obiectivele pentru ziua in curs, asa cum ar trebui sa o faca un om cu jobul meu.
Nu am timp sa ies de la birou si sa ma plimb hai-hui singura prin oras.
O am de cateva luni pe mama la doi pasi de mine, nu la zeci de kilometri cum era inainte. Cred ca nu am scos-o de doua ori la plimbare.
Alexandra creste sub ochii mei, tot mai tare pe zi ce trece, iar eu nu pot schimba asta.
Nu mai merg la sala pentru ca drumul pana acolo era cat antrenamentul in sine si nu-mi mai ramanea timp pentru nimic.
Mi-e dor de prietenele mele dar nu sunt in stare sa ma sincronizez cu ele pentru a ne vedea. Uit sa le sun chiar daca ma gandesc la ele, nu ajung la timp, nu pot sa stau mult, etc.
As vrea sa dau vina pe un time management defectuos. Dar nu pot. Nu despre asta e vorba.
Si totusi? Unde se scurg orele?
Acum sunt pe malul unui lac. Iubitul meu pescuieste iar eu ma ascund de soare sub o umbrela. E prima data in saptamana care se incheie cand am timp. Stau si analizez ultimul an din viata mea. Si pe cei de dinainte.
Anul trecut pe vremea asta pierdeam ultima notiune de Tata pe care o mai aveam, il pierdeam pe bunicul meu drag. In urma cu doi ani ma pregateam pentru festivalul de la Sighisoara, aveam doua joburi, citeam in nestire, hoinaream pe strazi pana noaptea tarziu si invatam sa traiesc singura dupa multi ani in care uitasem sa o fac. In urma cu trei ani eram la mare iar sufletul meu fredona un cantec ce avea sa devina istorie.
Oare inainte de ce si de unde aveam timp? De unde il luam?
Cred totusi ca am imbatranit. Cred ca defapt imi lipseste energia si determinarea, nu timpul. Cred ca toti anii in care mi-a fost nedrept de greu au muscat din mine si din suflul tineretii mele. Si mi-au lasat impresia ca pot, dar nu am timp. Cand, defapt, am timp dar nu mai pot...
