Relatiile de la birou

Nu am crezut niciodata in relatiile de la locul de munca. Trebuie sa ai o maturitate si o stapanire considerabila pentru a putea face o asemenea relatie sa mearga si, mai apoi, sa tina. Ma refer indeosebi la persoanele care lucreaza in acelasi birou, intr-o firma mica, nu in companii cu departamente diferite, la etaje diferite, etc. Dar nu vreau sa dezvolt acest subiect. Ci altul. Flirtul. Pregatirea de dinainte de a ajunge. Asteptarea. Zambetele din coltul gurii dar, mai ales, cele din privire. Urmaritul pe furis, cand crezi ca nimeni nu te vede dar defapt o fac cu totii. Pauza de tigara la care mergi tot mai des doar ca sa fiti impreuna dar nu va iese niciodata, mereu mai vine cineva. Asa, de fun, doar ca sa va incurce. Motivele de a lucra impreuna la acelasi proiect, explicatiile repetate si sacadate. Fastacitul! O, da! Fastacelile de dinainte de a te chema in oras. Amanatul. Asteptarea. Intarzie, ca de obicei. Intra val-vartej. Nu vede pe nimeni, te cauta pe tine, atat. Te gaseste. Iti zambeste. Ii zambesti. Ii simti parfumul. Gata, te-ai taiat. Inchizi documentul fara sa-l salvezi, iti versi cana de cafea, nu mai gasesti nimic pe birou, etc. Speri sa nu afle sefii. Ei stiu deja, se face misto de voi, toata lumea rade, voi va inrositi.
E amuzant. Si palpitant. Mereu e. E un ”inceput”. Asa sunt toate...

Eroii din umbra

Cred ca oamenilor de langa noi, celor care si-au sacrificat bucati din viata si din fericire pentru binele nostru, ar trebui sa le spunem mai des cat le suntem de recunoscatori. Si asta cat inca ii avem langa noi, cat inca le putem rasplati, in felul nostru stangaci si niciodata suficient, sacrificiul.
Tata e pentru mine refugiul meu de cate ori mi-e greu. A plecat nedrept de repede de langa mine si a lasat in urma niste goluri pe care nimic nu a mai reusit sa le umple vreodata. Dar e acolo, un punct de nemiscat pe un cer plin de stele, e mereu langa mine, oriunde as pleca, orice as face, oricat as gresi. E certitudinea ca nimic rau nu mi se poate intampla pentru ca El nu ar permite asta.
Adevaratul meu erou e insa omul ce, de cand am deschis eu ochii si pana ce una din noi ii va inchide, si-a sacrificat fiecare minut pentru mine, fiecare strop de energie, fiecare zambet, fiecare lacrima. Ma impinge de la spate de cand ma stiu. Ma trage dupa ea de cate ori vreau sa renunt. Ma invata ca nimic nu e de neatins. Ca rabdarea e, intr-adevar, o virtute. Ca Tata e ingerul in plus pe care l-am castigat, nu parintele in minus. Ca viata nu e numai lapte si miere dar asta nu e mereu o tragedie. Ca toate trec. Toate.
Sunt cativa oameni de care mi-e teama ca poate ma voi desparti la un moment dat. Si imi configurez/reconfigurez in minte modalitati de a supravietui fara ei. De ea insa nu pot concepe ca ma voi desparti intr-o zi. Pentru ca ea face atat de tare parte din mine incat practic suntem mai mult un intreg decat doua diviziuni. Nu-mi pot incepe ziua fara sa o aud, fara sa-mi spuna buna dimineata, cum nu-mi pot nici incheia ziua. Sunt dependenta de ea, de vocea ei si am mereu nevoie sa stiu ca e bine. E, cred, singura dependenta care ma face mai puternica.
Te iubesc! Din tot sufletul meu ce azi e mare, sanatos si bine crescut datorita tie! Mi-e greu sa cuprind acum, de ziua ta, in cuvinte potrivite, toate lucrurile pe care ti le doresc, pe care le meriti, pe care am nevoie sa le traiesti.
Ti-o spun de mult prea putine ori, stiu, dar iti multumesc! Pentru tot ce esti! Pentru tot ce sunt! Pentru toate lipsurile pe care, chiar daca le-am avut, nu le-am simtit niciodata. Pentru ca ai facut tu in asa fel incat sa am tot! Iar totul asta n-o sa ti-l pot nicicand intoarce!

La multi ani, eroul meu din umbra! La multi ani, iubita mea mama!