De cate?

Cate apusuri ai vazut in mod voit si cate rasarituri? De cate  ori ai ales sa numeri stelele, sa o astepti pe una cazatoare in care sa iti pui sperantele?  De cate ori ai urcat in masina in toiul noptii pentru ca sufletul ti se sufoca? De cate ori ai stat intr-o ploaie de vara, sa o simti, sa o mirosi? De cate ori ai ales sa risti totul pt ca inima ta sa stie cum se simte cel mai adanc "te iubesc"? De cate ori ai inteles pana acum ca fericirea altora, aceea ce ti se datoreaza tie, e drog si da cea mai misto dependenta? De cate ori ai ales sa cumperi pantofii aia scumpi si apoi ai trait cea mai minunata saracie? De cate ori ai inteles ca parintii tai vor pleca intr-o zi si ca imbratisarea aia din care te desprinzi prea repede poate fi ultima? De cate ori te-ai uitat in ochii unui om ce-ti taie rasuflarea si l-ai lasat sa iti ia si ultima gura de aer fara sa-ti pleci, de teama si nesiguranta, privirea? De cate ori ai pasit descult in roua, dimineata?  De cate ori te-ai aruncat in gol, si asta nu pentru ca nu aveai nimic de pierdut, ci pentru tot ce ai fi putut castiga, trai, simti? De cate ori te-ai intalnit tu cu tine? De cate ori te-ai cautat? De cate te-ai gasit?  De cate ori ai zambit tu prima data, fara sa iti pese daca ti se raspunde? De cate ori i-ai lasat pe oameni sa te vada pe tine, cel fara masti, cel vulnerabil, cel minunat? De cate ori ai inteles ca poti sa deschizi sticla aia de vin si daca esti doar tu? De cate ori ai simtit ca imbratisarile de dimineata sunt mult mai importante decat cele din noapte? De cate ori ai spus tu primul "mi-e dor de tine", sau "meet me half way", sau, mult complicatul "iarta-ma"? De cate ori ai scris scrisori? De cate ori nu ti-a fost frica ca oamenii pot pleca de langa tine, i-ai iubit si atat?
Cati oameni au ramas in tine pentru totdeauna si cati au plecat? Pe cati i-ai vrea inapoi? Cati dintre ei ti-au lasat urme adanci in suflet, urme ce nu se mai cicatrizeaza? Cati te-au ingropat si cati te-au invatat sa zbori? Cand ti s-a facut ultima oara pielea de gaina? Cand ti-ai permis sa plangi? De cate ori ai mers pe jos, pe strada, si ai privit oamenii, pur si simplu, fara sa te grabesti, fara sa fii cu ochii in telefon? Cand ai ras, ras de ala cu plans, ultima data?

N-o sa traim pentru totdeauna. Suntem liberi. Toate ferestrele ne sunt deschise catre lume.
E trist ca unii alegem sa privim viata cuminti, ascunsi dupa obloane. Ca ii lasam pe altii sa miste sforile in care suntem prinsi. 
Close your eyes, clear your heart, cut the cord. Set you free. 

Pretul platit

Visele devin realitate. Cu un pret insa. Daca e sa ma intrebi ce am invatat in ultima vreme, cel mai tare, asta as raspunde. Pretul platit nu-l vei stii niciodata de la inceput. In cazul in care esti super documentat si super organizat, ai o idee despre ce presupune ce urmeaza sa faci, sa risti, sa pierzi. Dar se va dovedi a fi doar o idee, realitatea e mult diferita. Poate e mai bine asa. Poate, daca ai stii din capul locului cate nopti n-o sa dormi, fie din lipsa de timp, fie de prea multe ganduri ce-ti stau ingramadite ba in minte, ba in inima, de cate lucruri cu care erai obisnuita o sa ajungi sa te privezi pentru ca va trebui sa alegi sa investesti in vise, nu in consumerism, cum reducerile de la mall n-o sa te tenteze, ce vanezi tu e un mixer, ori un frigider, ori niste forme de copt noi, nicidecum ultimii pantofi, cum "concediu" pentru tine inseamna acum 2 zile in care iti doresti sa dormi pana la 10 sau sa nu iti sune telefonul inainte de a deschide ochii. Cum e sa lucrezi pana la epuizare. Literalmente. Cum e sa mergi la un eveniment pe care l-ai pregatit singura cap-coada si sa vina stafful de la restaurant sa te intrebe cum ai pregatit bezeaua. Si de la ce firma esti. Sa ii raspunzi incet, Dar sacadat: dulciuri cu suflet. Si sa iti spui in minte"veti mai auzi de mine". Cum, uneori ai vrea sa vina cineva, oricine, sa iti ia mixerul din mana si sa iti spuna "continui eu de aici".

Ce traiesc eu azi nu mai are absolut nicio legatura cu ce traiam in urma cu 2 luni. Atunci eram manager. Azi...Azi sunt de profesie indeplinitor de vise. Ziua de azi n-as da-o pe niciun ieri. Ziua de azi o traiesc azi. Nu astept niciun maine care sa ma salveze. Visele Dr construiesc. In fiecare ora, in fiecare zi, cu pasi mici si foarte mici. Cu lacrimi si oboseala. Intotdeauna cu un pret. Uneori corect, alteori nefondat. Dar intotdeauna un pret. Dincolo de toate astea, dincolo de bine si dincoace de rau -  locul unde te vei afla o vreme - daca ti se va da sansa sa o iei de la capat, o data sau de zece ori, orbeste si fara ezitare, o vei lua.

Visele devin realitate. Cu un pret. Oricat de mare va fi, il vei plati. Din credit. Sau debit. Cash. Sau cu cardul. In rate. Sau pe datorie. Il vei plati. Si stii de ce? Pentru ca sufletul ce ti-l da inapoi e nepretuit. Pentru ca ce-ti ramane sunt toate clipele pe care Mastercard nu le poate plati.

Cand crezi ca nu mai poti, mai poti putin. O stii deja de dinainte. Nu renunta. Opreste-te, daca ai obosit, opreste-te. Trage tare aer in piept. Urca-te in masina si goneste catre nicaieri cu muzica ta data tare. Apoi intoarce-te. La tine si visele tale.

Visele devin realitate. Daca nu crezi, priveste in jurul tau.

Noi doi

Ma uit la noi doi azi si mi se pare ca dintre toate limbile lumii, noi chiar o vorbim pe aceeasi. Ca suntem atat de diferiti si totusi atât de la fel, incat as putea inchide oricand ochii si te-as lasa sa alegi pentru mine. Ca te-as urma la capătul pământului. Ca as face orice pentru tine. Ca oricat de rar mi-ai spune-o, Doamne, cat stiu ca ma iubesti. Toate bucatile construite in mine, toate părtile mele bune, toate ancorele de care m-am folosit pana acum, poarta scrijelite urmele tale. Oricat de greu sau usor mi-ar fi, azi pot sa-mi traiesc visele pentru ca tu ai crezut în ele. Si-n mine. 

Esti cel mai bun frate din lume. Voiam doar sa iti amintesc. Nu de ziua ta. Nu de ziua mea. Intr-o zi random.