Alexandra mea

De 8 ani, indiferent ce a fost in sufletul meu, mi-am pus o dorinta impreuna cu ea cand a suflat in tort. De 8 ani mi-a rasturnat lumea si mi-a schimbat sistemul de valori. 8 ani...cum au trecut?!
Vineri m-a sunat sa ma invite la ziua ei. Apoi m-a intrebat:
-Il stii pe Lorin de la mine din clasa?
-Nu, de ce?
-Ma iubeste.
-De unde stii?
-Si-a scris pe mana.
-Si tu ce ai facut?
-Mi-am scris si eu.
Am tacut. Imi venea sa rad. Tare de tot.
-Si l-ai invitat la ziua ta, nu?
-Nu.
-Pai de ce?
-Pentru ca eu am dat deja invitatiile pt ziua mea si el ma iubeste de azi.
-Pai suna-l.
-Claaaaaudia (oftand nervoasa), eu sunt acasa, de unde sa fac rost de numar?!?
Am amutit. Mi se parea super amuzant dar in acelasi timp ireal. Chiar purtam o discutie adulto-tragico-copilareasca cu omulteul meu ce azi a implinit 8 ani si vineri s-a indragostit.

O iubesc atat de tare ca ma doare inima cu fiecare centimetru cu care o vad cum creste. Si creste tot mai mult. Si nedrept de repede.
La multi ani, copilul meu iubit! Iti multumesc ca in fiecare an ma inveti ca iubirea nu are margini...

Simply live

Cred ca viata se imparte in "te iubesc-uri", in cate spunem si in cate auzim. In cate ne-au salvat si in cate ne-au pus la pamant asteptand in zadar sa mai vina. In cele la care trebuie sa renuntam si in cele pentru care trebuie sa luptam pana la capat.
Cred ca viata are insemnatate prin lucrurile pe care reusim sa le lasam in urma noastra in sufletul celor de langa noi.
Cred ca cele mai importante momente ale unei zile ar trebui sa fie acele 5 minute de dinainte sa adormi, cand iti dai seama cum datorita tie oamenii sunt fericiti, cum tu reusesti sa reprezinti lumea pentru cineva, cum ai reusit sa devi ancora cuiva, cand stii pentru ce/ cine traiesti, cand fericirea altuia e, defapt, fericirea ta.
Cred ca in momentele in care vrei sa renunti trebuie sa iti amintesti de toate clipele in care lumea ti-a fost pusa la picioare si sa ai convingerea ca nu a fost o intamplare, ca nu e singurul dar ce-l primesti de la viata, ca nu trebuie sa te cheme Alice pentru a fi in Tara Minunilor.
Cred ca oricat ne-am apara nu vom fi niciodata suficient de pregatiti sa le facem fata oamenilor ce renunta la noi fara lupta dar ca vom invata ca ranile se cicatrizeaza si ca putem trai cu ele.
Cred ca cele mai mari dovezi de iubire nu sunt cele pe care le poti imortaliza prin printscreen ci acelea care au stiut sa-ti reconstruiasca inima cu bucati lipsa transformand-o intr-o fortareata.
Cred ca o lupta daca nu vine din ambele parti implicate, in egala masura, trebuie abandonata.
Cred ca daca ne dorim ca oamenii sa fie buni cu noi trebuie sa incepem prin a fi noi buni cu ei.
Cred ca ne gandim prea mult si actionam prea putin. Cred ca facem promisiuni pentru a salva o situatie imediata si nu vedem imaginea de ansamblu. Cred ca si eu te iubesc a devenit raspuns predefinit, nu ecou al unor trairi.
Cred ca ne ingradim dreptul la fericire lasand sa moara in noi prea multe vise.

Ce-ar fi daca de maine am incepe sa traim cu adevarat? Fara reguli, fara oprelisti, fara teama de esec, fara toate lucrurile care se afla doar in mintea noastra?
Ce-ar fi daca am incepe de azi?

Aripi frante

Nu am fost niciodata mai obosita ca acum de oamenii ce incearca sa ma transforme in altceva decat sunt, de oamenii care incearca sa ma convinga ca lucrurile in care cred sunt gresite, ca, ce caut eu nu exista, incepand de la cele mai banale sentimente până la dragostea aia ce trebuie sa fie pentru totdeauna.
Daca de maine viata ar insemna sa merg la munca doar pentru a plati facturi, atunci nu vreau sa ma mai trezesc. Daca de maine ochii bărbatului in care m-as oglindi ar fi opaci sau ar avea clar conturate granitele peste care nu ar trece pentru mine, atunci prefer sa il pierd de azi. Daca de maine toate promisiunile au termen de valabilitate stabilit, atunci nu vreau sa mai aud niciun cuvant.

Unii oamenii se tem atat de tare de esec incat nu risca nimic de frica prăbusirii unui vis. Aleg sa ramana in permanenta treji de teama ca visul le-ar putea plăcea atat de mult incat le-ar schimba intreaga scala de perceptie. Asa ca raman in cotidian. In zona lor de confort. Facand/ spunand/ traind/ iubind in fiecare zi cu aceeasi intensitate. Nici un decibel in plus, nici unul in minus.
Apoi se trezesc intr-o zi coplesiti de toate "cum ar fi fost daca", de toate regretele, de toate neputintele. Ar schimba totul dar e tarziu. Prea târziu.

Nu, nu imi mai spune ca viata nu e in carti sau in filme. Ca realitatea nu va fi niciodata cum o vreau eu, cum o astept si cum o caut. Ramai in zona ta de confort si iubeste cu gramaj, la kil, la jumate, cum e oferta. Eu vreau totul. Pentru ca dau totul. Eu nu vreau nimic din tot ce e lumesc, din ce au avut altii. Eu vreau povestea mea. Vreau freamăt. Vreau respiratie tăiată. Vreau emotie.

Eu nu am aripi frante. Si daca as avea, am îngeri sa ma poarte pe palme. Iar de visat nu voi înceta niciodata sa visez un altfel de vis. Unul pe care mi-l clădesc singura cu fiecare zi.