Nu am fost niciodata mai obosita ca acum de oamenii ce incearca sa ma transforme in altceva decat sunt, de oamenii care incearca sa ma convinga ca lucrurile in care cred sunt gresite, ca, ce caut eu nu exista, incepand de la cele mai banale sentimente până la dragostea aia ce trebuie sa fie pentru totdeauna.
Daca de maine viata ar insemna sa merg la munca doar pentru a plati facturi, atunci nu vreau sa ma mai trezesc. Daca de maine ochii bărbatului in care m-as oglindi ar fi opaci sau ar avea clar conturate granitele peste care nu ar trece pentru mine, atunci prefer sa il pierd de azi. Daca de maine toate promisiunile au termen de valabilitate stabilit, atunci nu vreau sa mai aud niciun cuvant.
Unii oamenii se tem atat de tare de esec incat nu risca nimic de frica prăbusirii unui vis. Aleg sa ramana in permanenta treji de teama ca visul le-ar putea plăcea atat de mult incat le-ar schimba intreaga scala de perceptie. Asa ca raman in cotidian. In zona lor de confort. Facand/ spunand/ traind/ iubind in fiecare zi cu aceeasi intensitate. Nici un decibel in plus, nici unul in minus.
Apoi se trezesc intr-o zi coplesiti de toate "cum ar fi fost daca", de toate regretele, de toate neputintele. Ar schimba totul dar e tarziu. Prea târziu.
Nu, nu imi mai spune ca viata nu e in carti sau in filme. Ca realitatea nu va fi niciodata cum o vreau eu, cum o astept si cum o caut. Ramai in zona ta de confort si iubeste cu gramaj, la kil, la jumate, cum e oferta. Eu vreau totul. Pentru ca dau totul. Eu nu vreau nimic din tot ce e lumesc, din ce au avut altii. Eu vreau povestea mea. Vreau freamăt. Vreau respiratie tăiată. Vreau emotie.
Eu nu am aripi frante. Si daca as avea, am îngeri sa ma poarte pe palme. Iar de visat nu voi înceta niciodata sa visez un altfel de vis. Unul pe care mi-l clădesc singura cu fiecare zi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu