Undo

A fost o vreme in care imi beam cafeaua in fiecare dimineata din aceeasi cana. Avea gust de iubire, nu doar de cofeina. Intr-o dimineata, printr-un gest voit, voluntar si asumat, am spart-o. A fost primul si singurul lucru pe care l-am spart vreodata. Cioburile nu au adus noroc. Din urmatoarea dimineata s-a mai simtit doar gustul cofeinei, atat, era cafea in stare pura, fara aroma, fara poveste. Au trecut de atunci sute de dimineti. Am schimbat cani, cafele si am incercat sa dau viata altor povesti. Nu a existat insa nici macar o dimineata in care, in timp ce-mi torn cafeaua, sa nu ma intreb ce s-ar fi intamplat daca nu alegeam sa o sparg. Nici macar una.

Viata ne da de prea putine ori sansa sa ne intoarcem si sa reparam. Butonul de undo exista doar in tastaturi, in realitatea de dincolo e intangibil. Asa ca incepi sa inveti. Sa vorbesti, sa te exprimi cuprinzator, sa spui cat mai multe din priviri ce nu au nevoie de cuvinte. Iti setezi functii ce iti opresc un mail sa se trimita sau chiar ti-l aduc inapoi. Eviti afirmatiile de valoare. Omori in tine tot mai multe porniri. Risti tot mai putin, deci, traiesti tot mai putin. Incerci sa te lasi de cafea. Incerci. E, crezi tu, tot ce ti-a mai ramas. Apoi incercatul se opreste. Nu mai vrei butoane. Nu mai vrei functii. Nu mai vrei control. Vrei doar un om ce intelege toate astea, un om pe care un gest, un lucru, un cuvant, o cana sparta, nu o sa-l sperie, ba chiar din contra...