M21

Masina mea e de 50 de zile in service. Au fost 50 de zile pline cu atat de multi oameni, zile ce mi-au amintit de cat de diferiti suntem, de cat de rai, buni, tristi, superficiali, etc. Mi-au ramas in minte 3 intamplari din sutele de autobuze pe care le-am schimbat. O fata care a plans tot drumul cu telefonul la ureche, spunea doar "nu stiu, nu cred". Cand am coborat a coborat si ea si, pentru ca nu mai era nevoie sa se abtina, a izbucnit in hohote. Doamne, cat imi venea sa o iau de mana, sa o las sa planga dar sa o tin, pur si simplu si sa ii spun ca toate trec, c-am plans si eu pe strada, si altii, ca trece...
Apoi am stat intr-o statie cu o femeie care avea grija de o fetita foarte dragalasa cu sindromul Down. Absolut nimic din ce facea copilul nu o multumea. "Esti rea, esti foarte rea si nu te mai scot din casa pentru ca nu meriti." Fetita statea pe banca si manca o napolitana. Erau 40 grade si se topise glazura, murdarind-o. Atat. Nu zicea nimic. S-a uitat o fractiune de secunda la mine dar ochii ei ma bantuie de atunci. Urlau a neputinta. A tristete. A condamnare. A vise si aripi frante. A soarta scrisa si hotarata prea repede. A urcat plangand in autobuzul ce o ducea intr-o casa ce nu va fi nicicand "acasa", facandu-i cu mana unui alt baietel, bolnav si el...
A treia e... altfel. Pentru ca merg aproape in fiecare dimineata cu acelasi autobuz, oamenii sunt cam aceeasi. Am urcat si am mers la geam. In timp ce imi scoteam castile din geanta, aud: "ieri te-am ratat, defapt, tu ne-ai ratat". Ma uit la baiatul din fata mea usor confuza. Imi zambeste. Ii spun ca nu inteleg. El continua sa zambeasca. "Ieri...Nu erai in statie cand a oprit M21." Am inlemnit. Apoi am inteles. Mi-am dat seama ca il stiam si eu din toate diminetile in care prind autobuzul de la si 20. Dar ca nu i-am acordat niciodata importanta.
Oamenii te vad. Uneori, cand te astepti mai putin.
In teorie, maine imi e gata masina. Daca nu prind dimineata autobuzul de si 20, baiatul din M21 nu ma va mai vedea niciodata. Privirea fetitei unsa cu glazura de ciocolata mi se va sterge din retina. Fata ce plangea in hohote sigur si-a revenit. Poate ca asta e mersul firesc al lucrurilor. Poate ca totusi, independent de noi, viata isi continua cursul. Poate asa si trebuie.