Dulciuri cu suflet. Oameni cu suflet.

Oamenii nu sunt aproape niciodata ce par. Uneori e o surpriza placuta, alteori e una ce ne intristeaza foarte tare. Mai sunt si cazurile in care suntem deja arsi si nu ne mai surprinde nimic, dar acelea nu se pun la socoteala, sunt destul de rare si aproape niciodata valabile in relatiile cu oamenii care chiar conteaza - si reusesc (totusi) sa ne raneasca. Cum, de regula, oamenii pe care ii iubim cel mai mult ne dezamagesc cel mai tare, tot asa se poate intampla sa ne surprinda intr-un mod foarte placut persoane pe care le cunoastem prea putin.
De cand a inceput toata chestia asta cu dulciurile am simtit un amalgam de reactii. Pe langa incurajari si oameni pe care ii simt cum se bucura pentru mine, am auzit rautacisme, indoieli si ineptii de genul: Claudia, esti manager, nu poti sa faci prajituri, nu e ok, ce-ar zice lumea?
Nu pot sa zic ca nu stiu ce-ar zice lumea, pentru ca stiu. Nici ca nu-mi pasa, as parea aroganta si autosuficienta. Zic insa ca universul asta e atat de mare incat putem trai cu totii fericiti in patratelul nostru. Asta, daca ne-am vedea fiecare de treaba noastra, de fericirea, sau nefericirea noastra, dupa caz. Daca ne-am preocupa sa schimbam mica lume in care traim fiecare dintre noi si nu ne-ar interesa atat de mult a celorlalti. Una din filosofiile mele de viata e ca daca nu poti sa-l ajuti pe un om, macar nu il incurca. Daca nu ai un cuvant bun, restul tine-le pe tine.

Totul a inceput din joaca. Iar in joaca, de regula, lucrurile sunt curate, simple si sincere. Vin natural. Sunt pline de emotie. Si de suflet. Asa e acum in mica mea lume mare. Asa intentionez sa ramana. Va rog, daca tot veniti cu bocanci, macar descaltati-va pe parcurs. Sau ramaneti afara. E nedrept sa lasam in urma noastra atata noroi...

Va multumesc pentru mesaje. Pentru toate, indiferent de tipul lor. Au ajuns la mine, le stiu gestiona. Cu unele adorm seara, altele imi coloreaza ziua. Pe altele invat sa le ignor. Nu e nici pe departe ceva mare. Mie insa mi-au placut mereu pasii mici.

Dulciuri cu suflet

Freud zicea ca omului ii trebuie un vis ca sa suporte realitatea. La fel zic si eu. O vreme am stat si am tot adunat vise mici ce, credeam eu, ma vor face fericita. Unele dintre ele chiar m-au facut. Unele au ramas de neatins iar la altele mi-am dat seama ca sta in puterea mea sa le transform in realitate, sa le dau viata, sa le cladesc, pas cu pas, zi de zi,  Am iesit din "ce frumos ar fi daca..." si am incercat "ok, let's do this". Oamenii au crezut mereu despre mine ca sunt complicata. Poate sunt. Cert e ca ma fac fericita cele mai banale lucruri din lume. Unul din ele e tot ce tine de dulciuri, de copt, de cautat si incercat retete, de pregatit cutii de briose pufoase, de platouri cu torturi, de tarte pline de ciocolata, de cheescake-uri colorate, de dulcegarii in care am lasat o parte din mine. Intr-o zi voi avea 4 pereti in care toate visele mele vor avea un nume si-o forma finita pe care fiecare dintre voi o va putea lua, acolo, sau la "pachet". Stiu sigur asta. Stiu cum va arata fiecare detaliu. Si ce gust va avea. Mai stiu ca se va intampla fix cand va trebui sa se intample, pentru ca viata asta, de cele mai multe ori, aranjeaza singura lucrurile. Asa ca am rabdare. Iau lucrurile pe rand, asa cum vin. Si, intre timp, mai coc ceva. Un dulce. Cu suflet.

Asa arata primul tort facut pe comanda. Nu am avut niciodata atatea emotii de cand dulcegaresc. Iar cu banii ce i-am luat pe el...hmmm, i-as pune in rama ca sa tin minte mereu sentimentul de azi.
#letmebakeallday