Cand intru in apartamentul asta mic, unde toate lucrurile sunt neschimbate de cand am plecat eu, respirand un aer ce iti spune ca nu mai locuieste nimeni aici, se face brusc liniste. Se opresc toate zgomotele lumii. Aud doar un ticait de ceas. Unde stau eu acum, unde a devenit "acasa" pentru mine, ceasurile nu au baterii, le-am oprit pe toate. Nu le suport ticaitul. Nu imi place sa vad cum trece acul ala si-mi fura minutele. Aici insa ceasul ticaie mereu. Pentru mine s-a oprit acum 15 ani.
Cand toti copiii stateau afara cat pofteau ei, pe mine Tata ma chema in casa.
Cand toti copiii se uitau la desene, pe mine ma punea sa citesc.
Cand toti copiii se jucau in curte, eu faceam suplimentar la matematica.
Cand nimeni nu parea sa acorde vreo importanta gramaticii, eu trebuia sa fiu atenta la cum vorbesc, la ce plural folosesc, la ce timp verbal, la toate detaliile ce, pe atunci, mi se pareau niste prostii. Toate "prostiile"astea au devenit parte din mine. Nu as fi eu fara ele. Tot ce a sadit Tata in mine a ramas atat de viu in toti acesti ultimi 15 ani incat cumva, L-am simtit prezent in tot timpul asta. Cand a plecat si am avut brusc voie sa fac orice, nu am facut nimic din tot ce ar fi fost gresit. Am luat cartile la rand. Pentru nimic in lume nu mi-am batut joc de limba asta a noastra, am facut o obsesie din a vorbi corect si am impartit in doua baietii cu care as putea iesi in oras: cei care pun virgula, cei care nu. Matematica o urasc in continuare. Tata a fost cel mai inteligent om pe care l-am cunoscut vreodata. Cred ca a citit toate cartile din lume si a completat toate integramele ce puteau fi completate. Ne uitam impreuna la" Vrei sa fii milionar?" si stia raspunsul la toate intrebarile. La Toate! La fucking toate. Si-l tot bateam la cap sa mearga si el acolo, sa fim si noi milionari. Cred ca ne voia fericiti, nu bogati. De mers, nu a mers niciodata. Am inteles mult mai tarziu de ce. In duminicile in care se uita la Brucan nu aveam voie sa misc prin casa. Dar apoi imi facea cele mai bune clatite din lume, tone de popcorn pe care il numeam "cocoş" si griş in lapte pe care ulterior mi-l prajea. Indiferent ce am mai mancat de atunci, nimic nu a batut gusturile astea. Nimic nu o va face vreodata.
7 septembrie e o zi ce ma gaseste in fiecare an vulnerabila, slaba si cu irisii plini de lacrimi. Nu e mai usor cu fiecare an, cum ai tinde sa crezi. Nu, nu e.
Septembrie e luna sufletului meu. Septembrie e despre Ingeri. Septembrie e despre Tata. Septembrie e Tata.
De #15 ani si pentru totdeauna.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu