"Adevarata putere este sa poti sa-l distrugi pe cel din fata ta, sa n-o faci si el sa nu stie."
Mi s-a parut mereu interesant ce zice citatul de mai sus. Si asta mai ales pentru ca, daca ar fi asa, am detinut puterea de atat de multe ori! As fi putut sa distrug de atat de multe ori!
Azi ajung la birou si-mi deschid, ca de obicei, mess-ul. Dupa nici 5 minute ma abordeaza o "prietena" foarte bine intentionata, cu care n-am mai vorbit de luni intregi, doritoare sa ma puna in tema cu noutatile din viata fostului meu prieten. "E tatic, ma gandeam sa-ti spun, sa afli de la mine, sa nu ramai socata sau ceva". M-a bufnit rasul, pacat ca nu era live convorbirea. Initial n-am stiut ce/daca sa-i raspund. I-am scris: stiu din ziua in care s-a nascut. A urmat o pauza, timp in care imi aparea ca tasteaza, probabil scria si stergea. Apoi mi-a scris: esti informata. I-am raspuns ca stiu de la el, am inteles spre ce batea, credea ca-i intreb pe cunoscuti si necunoscuti de update-urile din viata lui, ca ma framant, ca ma interesez, ca am spioni care ma suna si-mi spun ce face, ce mananca, ce masina si-a mai luat sau cat e frumoasa mama copilului lui. Ea a continuat: iti mai da sperante, tu inca mai speri sau ceva? De data asta nu m-a mai bufnit rasul. De data asta, daca as fi avut-o in fata, impulsiva cum ma stiu, i-as fi spus tot. Poate totusi am mai crescut, poate sufletul meu a invatat sa rabde si sa-mi tina buzele lipite cand le vine sa urle adevarul. I-am raspuns doar ca povestea noastra s-a terminat de prea mult timp ca sa ma mai intereseze ceva legat de el, ca am langa mine un barbat pe care nu l-as parasi pentru nimeni si nimic, cu atat mai mult pentru o fantoma a trecutului meu. Ca poate mi-a spus pentru ca asa a considerat el ca trebuie sa aflu, ca dupa toti anii in care am fost impreuna si dupa tot ce s-a intamplat intre noi, a ramas loc sub soare pentru amandoi, a ramas loc de "buna ziua". Apoi m-am scuzat ca am foarte multa treaba si ma vad nevoita sa abandonez conversatia. Mi-a transmis bucuria de a ma stii fericita (bucurie ce nu prea a ajuns la mine, am un filtru prin care nu trec falsurile) si mi-a reamintit ca merit tot ce e mai bun. I-am raspuns printr-un smiley face, atat. Filtrul mai sus mentionat se pare ca functioneaza si invers.
Poate n-a fost rau intentionata. Poate voia sa ma stie stand jos cand aflu vestea soc ce credea ea ca mi-o da si de aceea m-a abordat. Poate. Poate nu. Poate daca i-as fi spus cum stau defapt lucrurile, n-ar fi crezut. S-ar fi gandit ca mi-am format eu o poveste in care traiesc, o varianta mai putin dureroasa a unui adevar ce ar suna, in mintea ei, cam asa: omul are deja un copil, dupa un an jumate de cand s-au despartit, e clar ca e fericit si ca a trecut peste ea. Adevarul meu suna altfel. Intial l-am auzit de la altii, oameni cu adevarat apropiati mie. Initial l-am pus la indoiala. Apoi l-am auzit de la el. Adevarul e ca nu traieste nici pe departe viata pe care le-o spune altora ca o are. Si ca, citez din el "nu stiu cum o sa traiesc o viata intreaga fara tine". Restul e istorie. O istorie din care, daca n-o sa invat sa n-o repet, macar stiu ce urmari mi-ar aduce.
Lista cu oameni pe care i-as putea distruge e lunga. Cu foarte multi din ei interactionez zilnic la job. Unii dintre ei stiu, altii nu, altora nu le pasa, nu ma cred in stare. In sufletul meu, oricat de mahnita sau razvratita as fi, stiu si eu ca nu sunt in stare. Pentru ca raul pe care il faci ti se plateste cu rau. Oricum, nu despre oamenii mai sus mentionati e vorba aici. E vorba despre oamenii ce i-ai ascuns in suflet, ce s-au pierdut in tine si te-ai pierdut in ei, ce, cand te asteptai mai putin si aveai nevoie mai mult, ti-au intors spatele si inima si nu s-au mai uitat niciodata in urma. Nici macar ca sa vada daca te-au distrus de tot sau inca mai respiri.
