Prin ochi de copil

 Am incetat sa mai caut raspunsuri la intrebari ramase nerostite. Am incetat sa mai cred ca ziua de maine imi poate aduce minuni. Am incetat sa mai raman surprinsa de dezamagirea pe care mi-o provoaca oamenii. Am inceput sa inteleg ca sunt lucruri pe care nu le voi intelege nicicand. Si ca poate e mai bine asa.
As vrea uneori, cand mi-e greu si urat sa ma intorc in trecut la o clipa de fericire. Dar nu gasesc niciuna. Ce poate fi mai urat decat o copilarie doar cu umbre de tristeti ramase mereu neimpartasite, nerostite? O adolescenta care o contiuna? Probabil. Nici nu stiu care etapa a vietii mele a fost mai trista. Ce a fost mai greu de indurat. Cu cate doruri a trebuit sa ma lupt. Cate lacrimi mi-au brazdat fata. De cate ori ochii mei au ramas atintiti spre cer, in van.
De ani intregi incerc sa renunt la tristetea asta care ma urmareste. Care ma defineste. Care ma indeparteaza de oameni, de inimi. S-a imapamantenit prea tare in mine si fara ea n-as mai fi eu.
As vrea sa nu fi pierdut atatea. Sa nu imi fi luat viata constant bucati din inima, sa nu-mi lase doar farame a ce a fost candva.

Copilul speriat si singur de demult a crescut. Sau cel putin, cand te uiti la mine, asa pare. Uneori, cand ma uit in ochii nepotelei mele mult iubite ma intreb daca totusi exista legea compensatiei, daca pentru tot ce ni se ia, ni se da ceva in schimb. Probabil ca asa e. Trebuie sa fie asa.