Despre iertare

Am iertat mult pana acum. De la lucruri minore pana la greseli peste care nu treci. Pacatoasa si slaba cum sunt, as fi tentata sa spun ca am iertat prea mult. Nu am uitat insa nimic. Si asta nu e bine. O prietena buna mi-a tot spus in ultimii ani ca iertarea fara uitare e inutila. Si ca pacatul e al meu. Mi-a dat sa citesc "Daruind vei dobandi"- Steinhard. Acum incerc sa uit tot ce am iertat cu atata greutate in toti anii astia. Si am inceput prin a uita pentru ce mi-a fost cel mai greu sa ma iert pe mine. Si am continuat cu voi, toti cei care m-ati folosit in scopuri personale, chiar si cu consimtamantul meu, cu oameni dragi, inca dragi, cu oameni din trecut ce au ramas acolo, cu oameni. E un exercitiu interesant. Si, zic eu, benefic, Inaltator. Vi-l recomand fara prescriptie, indicatii sau contraindicatii, start sau deadline-uri. Asa, sa vina din voi.

Am cunoscut cativa oameni buni de-a lungul timpului. Majoritatea in varsta. Apoi am cunoscut un om frumos, o femeie calda si buna. Tu esti pentru mine un exemplu de bun simt, de cumpatare, de "a analiza inainte de a scoate ceva pe gura". Tu esti omul la care stiu ca daca i-as cere ceva, n-ai fi in stare sa ma refuzi. Tu mi-ai aratat ca nu e mereu valabil (chiar daca o mare parte din mine inca crede asta) ca omul bun e luat de prost. Tu vrei sa te defineasca anonimatul cand altii asteapta sa sune trambita pentru ei. Te las anonima. E suficient sa stiu eu ca existi.
Ieri cand ti-am probat inelul am stiut: vreau sa fii nasa mea daca ma marit vreodata. Si daca nu-mi refuzi nici macar lucruri lumesti, asta n-ai cum sa mi-o refuzi.

September

Am ajuns si in luna sufletului meu. In nesfarsita luna septembrie. Inceputul toamnei m-a prins pe tarmurile marii. Si, pentru prima data, in largul ei. De 10 ani traiesc un amalgam de stari. Am invatat sa indur un dor ce se zbate mereu in mine. Am invatat ca de unele trestii nu ne agatam in van, ca de unele vise trebuie sa tinem cu dintii si sa le urmam oriunde ne-ar duce, ca trebuie sa renuntam la oamenii ce ne transforma zambetul in furtuna si ca pe unii ii putem inchide pentru totdeauna in noi, ca unele usi trebuie inchise pentru simplul fapt ca nu duc nicaieri.
Luna asta are un singur ecou ... http://www.youtube.com/watch?v=iqxQj9DwmEE&feature=related.

Clipa, stai...

Nu stiu care e varsta la care incepem sa imbatranim. Nici ce inseamna asta exact. Stiu insa ca nu ma mai simt tanara. Si nu pentru ca nu ma mai prind zorii zilei citind sau stand in fata monitorului, nu pentru ca preocuparile celor de varsta mea mi se par superficiale uneori, nu pentru ca vad ridurile mamei, nu... ci pentru ca simt ca nu mai am timp pentru tot ce vreau, simt ca-mi scapa printre degete multele vise ce le aveam candva. Ieri am probat inelul de logodna al unei prietene, un inel perfect. Degetele mele insa au imbatranit. Nu mai arata cum aratau daca as fi raspuns "da" prima data pe vremea cand eram tanara si fara riduri, fie ele doar de expresie. Nu stiu cum sa combat sentimentul asta de imbatranire. Nu stiu sa-l gestionez, sa-l manevrez, sa-l reduc, sa-l asum. Poate faptul ca barbatul de langa mine are o varsta la care imi amintesc si eu ca-mi era bine imi provoaca sentimentul asta, faptul ca el "are timp" ma face pe mine sa simt ca nu mai am. Pana sa am 20 de ani am vrut sa am un copil. Apoi am abandonat ideea atat de tare incat mi-am schimbat/pierdut intreaga viata din acest motiv.
Anii au trecut. Il inteleg acum, mai bine decat as vrea, pe barbatul pe care l-am pierdut pentru ca simtea ca nu mai are timp sa stea dupa mine sa vreau un copil, o familie. Acum vreau eu un copil, o familie. Nu ma visez mireasa. Dar ma vreau sotie. Si mai apoi mama. Traiesc azi o viata la care nici n-as fi visat. Asta, datorita celui mai bun si mai frumos barbat din univers, al meu! Si totusi, ceva imi lipseste. Inelul de pe degetul meu imbatranit. Certitudinea (prosteasca poate) ca apartin de-adevaratelea cuiva, ca-mi apartine... De parca un inel ar putea sta in fata furtunii. De parca o promisiune ar putea muta muntii...
Poate merit sa platesc pentru tot ce n-am vrut in viata mea de dinainte. Poate merit sa nu am toate lucrurile de care am fugit cu disperare. Poate simt gresit ca asta e momentul. Poate...
Poate maine o sa ma trezesc intr-o dimineata rece de toamna, in luna asta sfasietoare pentru sufletul meu, si imi vor fi trecut toate. Pana la urma, in buletin n-am decat 27 de ani. Neimpliniti.

Soulmate

Cred ca avem cu totii cate un suflet pereche. Unii il cautam o viata intreaga si nu-l gasim, altii nu-l cautam deloc si ne gaseste el.
Every summer has a story. Tu ai fost povestea mea de vara asta, de anul asta. Vreau ca tu sa ramai singura poveste pe care o voi mai asterne de acum. N-ai venit pe un cal alb, (ai schimbat chiar prea multe masini), dar sentimentul ca sunt printesa l-am avut din primele zile, chiar de dinainte sa-ncepi sa-mi spui "princess". Si nu l-am pierdut nicio clipa.
Da, pe tine te-am asteptat in tot acest timp. Si chiar daca luni intregi am tot asteptat sa devi si tu ca toti muritorii de rand (era prea frumos sa fie adevarat tot ce traiam) acum am inteles ca n-ai purtat si nu porti nicio masca, ca promisiunea din primele zile de a ne da jos toate mastile n-a fost doar un cuvant rostit, a fost o temelie. Incet, mi-am dat jos straiele imbacsite de tristete si resemnare si am invatat sa simt si port culorile in toata splendoarea lor. Am invatat sa rad, eu, care abia stiam sa zambesc. Am inceput sa cred, eu, care stiam ca totul e sortit a se termina. Am vazut ca marea nu e rece toamna, in septembrie, daca tu ma tii de mana. Ca tarile "straine" nu sunt chiar asa indepartate daca vreau sa ajung la ele. Ca merita sa ai vise si sa lupti, intr-o zi, cand te astepti mai putin, vor deveni realitate. Am pasit pe covoare rosii din castele adevarate pentru ca tu mi le-ai aratat. Si pasesc in fiecare zi pe covorul nostru multicolor, din lada mea de zestre, din casa in care mi-ai aratat ce-nseamna sa astepti sa ajungi "acasa".
Ai devenit familia mea. Am devenit familia ta.
It's you. It's always been you.