Urarile mele

Vreau sa va multumesc ca ma cititi. Ca ma iubiti, ca ma urati, ca va sunt indiferenta. Ca sunteti. Ca datorita voua, sunt. Voua, tuturor oamenilor din mica mea lume mare.
Vreau, deasemenea, sa va urez cele mai simple lucruri din lume. Sa fiti sanatosi si sa nu simtiti niciodata cat de importanta e sanatatea cand nu o aveti, voi, sau cei dragi voua. Sa nu va simtiti niciodata singuri cand sunteti inconjurati de oameni doar de frica singuratatii in sine, singuratatea in doi e mult mai dureroasa decat singuratatea in unul. Sa va puteti uita oricand in oglinda si sa va vedeti pe voi de fiecare data, nu o alta masca. Sa fiti mandri de voi seara, cand puneti capul pe perna, ca ati facut tot ce se putea face. Sa multumiti, sa fiti recunoscatori, sa va iertati pe voi si pe altii. Sa va amintiti ca toate lucrurile au rezolvare. Sa nu lasati pe nimeni sa va fure visele si sa le faca sa para imposibile numai pentru ca nu vrea sa va ajute sa le indepliniti. Si, orice ar fi, sa nu renuntati! Sa nu renuntati! Sa nu renuntati!
Sa iubiti si sa fiti iubiti!

La multi ani, noua!

Last goodbye

Nu vreau sa fac bilantul anului ce se sfarseste azi. Imi stiu si, mai mult, imi asum toate pierderile, toate caderile in gol pe care mi le-a adus anul acesta ce nu a fost deloc unul usor. Am scris si am sters de prea multe ori. Am simtit si mi-am reprimat pana nu a mai ramas nimic. Am ras si am plans pana la epuizare. Am plecat si m-am intors. Am iubit si am urat pana s-a facut cenusa. Am stiut si nu am stiut pana nu a mai contat. Si, in definiv, am invatat din toate ceva. Am invatat sa nu mai caut raspunsuri. Am invatat sa pierd. Sa ma doara si sa nu stie nimeni, sa ma bucur de cele mai simple lucruri, sa imi vindec singura ranile, fara pansamente. Sa nu ma folosesc de oameni si sa nu ma mai las folosita. Am invatat ca lucrurile ce dor nu devin mai usoare dar ca, in timp, poti deveni mai bun in a trece prin ele. Am invatat ca singuratatea nu te omoara daca nu o lasi.

Mi-a placut mereu curcubeul de dupa ploaie. Vad, in toate culorile lui, ca sfarsitul nu poate fi aici, ca ceva bun trebuie sa urmeze. Cred, aproape prosteste, in "the best is yet to come" si ma agat de liane ce poate la altii in mod normal s-ar rupe dar ce pe mine ma salveaza. 

In urma cu 3 ani in 31 decembrie seara, cel mai important barbat din viata mea m-a intrebat daca astept un an mai bun. Intr-un mod extrem de asemanator eram in acelasi punct ca si azi. I-am raspuns ca nu, dar ca sunt pregatita pentru orice va veni. Absolut intamplator, cred, a venit 2012. 

2012 a fost cel mai fericit an din viata mea, de pana acum.

No rain, no rainbow. 

Goodbye, 2014!

Feel the smell of winter

Azi mi-am dat seama cat de aproape e Crăciunul si m-am panicat tare de tot. Cum a trecut un an? Cand a trecut? Ce am facut in tot timpul ăsta?
Sarbatorile vin alarmant de repede. Mai mergem o saptamana la birou, continuam sa facem toate nimicurile pe care le facem zi de zi si care, ne place sa credem, ne apropie de "implinire" si ne trezim ca a venit peste noi. Ca mai aveam atatea de facut. Atatea de spus. Atatea de iertat.
Vreau sa ma opresc din alergatura asta spre nicaieri. Vreau sa ii imbratisez pe oamenii dragi mie si sa le multumesc pentru inca un an in care le-am simtit dragostea. Vreau sa ii iert pe cei ce mi-au luat bucati din suflet si au plecat in lume cu ele. Si vreau sa ma gandesc cu drag la cei ce acum se afla intre stele.

Vreau sa simt. Sa simt zapada ce va veni, sa simt colindele ce se vor canta si magia bradului meu perfect. Vreau sa nu privesc in urma cu regrete pentru ca ele nu mai ajuta la nimic. Vreau sa nu ma mai gandesc la visele ce nu mi s-au implinit ci la cele care ma asteapta. Atat vreau. Atat.

Asta ascult in fiecare iarna...

Supravietuitorii

Am stiut mereu ca, indiferent de situatie, voi gasi resurse sa supravietuiesc. Ca voi fi singurul salvator de care am, in realitate, nevoie, Si asa a fost. M-am ridicat de cate ori am cazut si am invatat, in ani (multi ani), ca doar privirea atintita in sus imi poate fi de folos. Dar nu despre mine e vorba acum. Nimic din ce sunt azi nu as fi fost fara "o mana " de oameni ce-au fost mereu, necontenit, in dreapta mea. Ce m-au invatat sa caut, sa iert, sa lupt, sa cer, sa nu renunt. Ce m-au ridicat, m-au impins de la spate, m-au tras dupa ei spre lumina. Ce a facut lumina acolo unde nu era. Ce au crezut in mine mai mult decat am facut-o eu.
Vorbeam in urma cu ceva vreme cu un om drag despre prieteni si prietenii si mi-a spus: as da multii mei prieteni pe mana de oameni ce te inconjoara. Cercul meu s-a restrans mult in ultima vreme. Pentru mine nu a contat niciodata cantitatea ci calitatea oamenilor cu care am ales sa impart bucati din mine. Inafara de cateva prietene pe care le am, practic, de-o viata, mai sunt cateva persoane care mi s-au strecurat pe sub piele atat de tare incat timpul sau distanta au devenit detalii. Am reinvatat sa cred in prietenii si in oamenii ce te ajuta fara niciun interes, in maini ce ti se intind si nu te lasa sa te ineci, in ochi in care sa privesti cand simti ca nu mai poti. Am invatat ca poti cladi in cateva luni poduri mai sigure decat cele la care lucrezi de ani.
Si, pentru ca am mereu nevoie de confirmari, imi place sa le dau si eu la randul meu. Imi place sa imi arat recunostinta si imi place sa multumesc. Drept urmare, va multumesc, oameni-prieteni! Fara voi cerul ar ramane intangibil...

Dor

Dor iti e atunci cand fiecare strop de ploaie iti merge pana in suflet. Cand te doare fericirea altora. Cand zilele sunt lungi iar noptile sunt reci. Cand mancarea nu mai are gust si apa nu mai tine de sete. Cand florile nu mai miros. Cand mana ta nu-si mai gaseste locul. Cand inima iti bate greoi. Cand toate anotimpurile par la fel. Cand oamenii te obosesc pentru ca ii compari la nesfarsit. Cand vrei dar nu poti. Cand poti dar nu vrei.

Dor e atunci cand vocea-i nu mai rasuna decat in mintea ta si totusi, doar asta auzi. Cand ninge pentru prima oara si vrei sa ii spui. Cand iti suna telefonul si zambesti inainte sa raspunzi. Cand stii ca fiecare ora in care nu sunteti impreuna e una pierduta. Cand nu vrei sa te trezesti pentru ca esti in brate straine ce nu-ti spun nimic. Cand alte buze ce te saruta nu au nici un gust. Cand ochii, obositi de atata cautare, se-nchid pentru totdeauna.

Dor e atunci cand numeri secundele pana ma strangi in brate. Atunci e dor. Atunci.

Te...

Te urasc
             pentru fiecare zi de vara in care, in loc sa imi pui soarele-n par si sa ma arunci in mare, te-ai regasit in ochi straini;
             pentru fiecare noapte in care nu am numarat impreuna stelele;
             pentru toate promisiunile ce au ramas scrise, cu litere ingrosate, inchise-ntr-un sertar;
             pentru toata dragostea ce ma sufoca;
             pentru toate locurile in care ai fost fara mine;
             pentru toate locurile in care am fost fara tine;
             pentru toate crezurile ce le aveam si azi nu mai reprezinta nimic;
             pentru toti oamenii in care te-am cautat si nu te-am gasit;
             pentru toti oamenii in care m-ai cautat si nu m-ai gasit;
             pentru ca te-ai desprins de mana mea.

Te urasc
             pentru ca te iubesc.



we'll be counting stars...

            

Niciodata toamna

Au trecut ani buni de cand te-am vazut ultima oara. Nu-mi aminteam decat forma mainilor tale. Si vocea ta. Si noptile tarzii in care ma adormeai cu promisiuni care nu s-au mai transformat niciodata in fapte. Am incetat sa ma mai uit spre usa si sa inteleg ca s-a inchis cu un scop. Am invatat sa nu mai alerg dupa himere si ca Strada Fericirii e doar o strada mica, la marginea orasului ce nu a stiut sa ne gazduiasca iubirea, intr-o toamna tarzie si calda.
Mi-am imaginat intr-o mie de feluri revederea noastra. Am repetat in minte fiecare lucru ce stiam ca ti-l voi spune, ce credeam ca mi-l vei cere. Stiam ca orice argumente vei avea nu le voi lasa sa ma intoarca. Stiam. Stiam. Stiam.
Anii au trecut. Am cunoscut alti oameni, am auzit alte promisiuni, am mers pe alte cai.

Apoi a venit o zi in care ai aparut. Din neant. Si am uitat tot. De tine, de mine, de noi. De tot ce stiam ca nu te voi lasa sa spui, sa-mi ceri, sa-mi faci. Mi-ai luat mana-n mana ta si mi-ai spus ca ti-am lipsit.
Imi era inghetata. Si mana. Si inima. Si tot. Cum naiba sa te blocheze un om dupa o viata? C-o mana, atat. Cum sa uiti cine esti? Cum?

Niciodata toamna nu fu mai frumoasa...

 

Tu stii cine esti?

N-am facut niciodata parte din oamenii obisnuiti. Nu a fost asa neaparat pentru ca nu am vrut ci, mai degraba, pentru ca nu am putut. Am fost mereu "altfel". M-am trezit de atatea ori impotriva lumii incat am pierdut sirul incercarilor de a deveni "ca ceilalti' doar pentru ca asa parea mai simplu. Poate nu am vrut mereu sa imi cer iertare dar am stiut intotdeauna sa arat ca "sunt aici". Poate nu am reactionat mereu pe masura asteptarilor oamenilor de langa mine, dar am fost intotdeauna "eu". Am foarte bine delimitate in minte granitele peste care nu trec iar putinele compromisuri pe care le-am facut au fost intotdeauna in numele iubirii, nicicand pentru ceva material. Ma hranesc din seva lucrurilor pe care cardul meu nu le poate cumpara si mor dupa mesajele simple de noapte buna venite din senin, de la oameni dragi. Am scris la un moment dat aici despre lucrurile ce ma definesc si prima oara cand am primit ceva "pentru ca am citit pe blog ca iti place" mi-a dat un sentiment de nedescris.

Universul in care se desfasoara viata mea e unul mic. Dar imi e suficient. Acum stiu cine sunt oamenii de langa mine. Am invatat sa ii accept si, in egala masura, sa ii las sa plece. Cred ca cea mai mare dezamagire pe care ti-o poate provoca un om nu poate fi definita in ceva/de ceva. Cred ca dezamagirea in sine e mai grava decat ce face/nu face. Ne place sa credem ca omul langa care ne punem seara capul pe perna, nu poate trai fara noi, ca o promisiune, o data facuta, inseamna ca se va si implini. Uneori e asa. Alteori nu. Vreau sa cred, in ciuda tuturor esecurilor de pana acum, ca dragostea adevarata exista, ca avem singuri puterea sa ne vindecam toate ranile, ca semnele ramase ne intaresc, ca pasarea Phoenix e mai mult decat un simplu mit. Ca, daca stim cine suntem, daca ne stim visele si dorintele, ne suntem datori sa le indeplinim.

La un moment dat i-am rugat pe oamenii de langa mine sa ma descrie intr-un singur cuvant. Unul dintre raspunsurile care mi-au placut cel mai mult a fost "aproape". Mi-ar placea tare mult sa aud si altele asa ca astept sa imi spuneti. Describe me in one word! I dare u!

Eu stiu cine sunt. Tu stii?

Venice, love at first sight

M-am indragostit o singura data de un loc, de plaja mea din Corfu, de plaja iubirii. L-as decreta oricand cel mai minunat loc din lume. Poate pentru ca a fost primul paradis atins, poate pentru ca eram "noi", poate pentru ca...
Zilele trecute am calcat pe "pamant" venetian. Inca de la primul pas mi s-a taiat rasuflarea. Intre ape, cladiri vechi cu geamuri mici si rufe intinse pe sfoara, poduri inguste, vaporase si vestitele lor gondole, masti si mii de oameni, au ramas acolo si bucati din mine. Bucati de suflet.
Stiu sigur ca pasii mei se vor mai indrepta macar o data spre Venetia. Sa-mi iau inapoi bucatile lipsa.

"Intre ape, numai ea era pamant".

Ca sa va indragostiti si voi...

 

Bye, bye...

Si eu, baby, si eu.

Si eu te iubesc, baby, si eu. Nici mult, nici putin. Te iubesc cat sa-ti tina iarna de cald. Cat sa-ti fie ceaiul fierbinte cu lamaie. Cat sa-ti fie calda partea de pat in noptile reci. Cat sa-mi stea mana in mana ta si sa nu ii dai drumul. Cat sa alergi de la capatul pamantului ca sa ma privesti in ochi. Cat sa-mi recunosti parfumul in multime. Cat sa ma cauti in toate femeile din lume si sa nu ma gasesti.

Si eu te iubesc, baby, si eu. Nici mult, nici putin. Cat sa nu pleci niciodata.


Wherever you will go...

Masti

Imi amintesc ca primul lucru pe care mi l-ai cumparat a fost o masca in miniatura. Am profitat de ocazie si am stabilit impreuna ca noi nu vom purta niciodata una. La un moment dat unul dintre noi a gasit o masca si, intr-un moment de slabiciune, a incercat-o. Si asa a ramas.

Daca e sa ma intorc in timp, stiu exact care e momentul. Am simtit lama rece a cutitului ce mi-a strapuns inima si ce a impartit in doua, pentru totdeauna, povestea noastra. De atunci totul s-a impartit in "inainte" si "dupa". De atunci soarele n-a mai stiut sa fie bland, ci sa arda. Marea a devenit rece si castelele la care m-ai dus candva n-au mai avut covoare rosii in asteptarea mea.

"Credeam ca suntem doi si singuri, si-n loc de inima, ne bate luna."  M-am inselat.

Cand stii?

 

Care e pretul suprem pe care il platim pentru o iubire? Care e limita dintre suportabil si agonie? Cate frunze isi va mai scutura toamna pana cand mana mea isi va gasi iar locul in causul unei alte maini? De cate ori trebuie sa cazi ca sa te poti ridica si de cate ori te poti ridica fara sa iti pierzi bucati esentiale din tine? Cu ce mai ramai cand ii dai unui om totul? Cand "totul" acela e prea mult pentru el. Cum stii sa termini un puzzle ce are piese lipsa? Ce pui in locul lor?
Cand stii ca trebuie sa ierti? Ca nu e prea mult, prea de neiertat? Cand stii ca o poveste e gata? Ca e punct, nu virgula. Cand stii ca podul ce ti se arata in fata trebuie trecut, nu ars? Cand stii ca daca pleci nu trebuie sa te mai intorci?
Cand stii? Nu stii...




This is no ordinary love...

Octombrie, luni

E un soare mult prea puternic pentru luna in care ma aflu. E prima oara cand parul meu are culorile toamnei. O toamna pe care nu o astept niciodata dar care, anul asta, a stiut sa fie altfel. A stiut sa fie calda, a stiut sa-mi arate culorile de care ma feream mereu, a stiut sa ma doara si sa ma intareasca in acelasi timp.
Azi nu mai fug de nimeni. Nici macar de mine. Azi stiu cine sunt. Azi stiu ca daca vreau, pot. Ca dincolo de toate fricile si toti demonii, de toate caderile in gol si toate promisiunile incalcate, nu ma asteapta nimeni sa ma salveze, ca sunt singura care poate schimba povestea. Ca povestea nu e trista decat daca o las eu sa fie.

Azi stiu ca exista oameni care ma vor iubi neconditionat, atat de putini si totusi, atat de suficienti, pe care ii voi iubi pana la epuizare. Oameni ce gasesc in mine culori, toate culorile toamnei pe care eu le vad acum pentru prima oara.

Octombrie, luni. Azi stiu. Si nu o sa mai uit niciodata.




I believe in the person I want to become.
I believe in the freedom of the open road.
And my motto is the same as ever:
"I believe in the kindness of strangers. And when I'm at war with myself I ride, I just ride."
Who are you?
Are you in touch with all of your darkest fantasies?
Have you created a life for yourself where you can experience them?
I have. I am fucking crazy.
But I am free.

De cate ori?

De cate ori ti se pune lumea la picioare? De cate ori ti se poate taia respiratia? De cate ori iti e dat sa privesti lumea prin ochii lui? De cate ori te ia de mana si il urmezi fara teama? De cate ori e luminita de la capatul tunelului? De cate ori iti poti lua promisiunile inapoi? De cate ori trebuie sa iti muti visele in alte zari? De cate ori poti sa ierti? De cate ori poti sa uiti? De cate ori ii poti inapoia inelul? De cate ori stii ca "el e"?

De cate ori te poti insela?

Tradari

In ultimul timp, in orice parte privesc, vad oameni care tradeaza. Se tradeaza pe ei, sau pe altii.
Incerc sa imi dau seama cand am ales, si de ce, nefericirea in locul fericirii. Compromisul, in locul constiintei curate. Capul plecat, neajunsul, insuficientul. Zambetul fals. ”The confort zone”.
Incerc sa inteleg de ce ne intereseaza atat de tare sa intram in intimitatea oamenilor de langa noi, sa ne prefacem ca ne pasa pentru ca mai apoi sa ii vindem atat de ieftin. De ce purtam masti? De ce ne dam drept ceea ce nu suntem? De ce mintim? Mult si des. Privind in ochi. Jurand ca e adevarat.

Alergam, zi de zi, dupa himere. Devenim superficiali si ne inconjuram de oameni la fel de superficiali ca si noi. Ne tradam si ne iertam cu o usurinta de neinchipuit. Suntem vanduti mai ieftin decat Hristos dar ne prefacem ca nu stim, sau ca nu ne pasa. Ne e teama de singuratate dar nu ne dam seama ca defapt oamenii nepotriviti cu care ne inconjuram ne-o provoaca. Ca dependenta de altii ne face mai slabi, mai vulnerabili, mai usor de ranit. Ca avem in ADN molecule suficiente pentru a o lua mereu de la zero, fie si singuri.

De fiecare data cand s-a naruit totul in jurul meu m-am refugiat in mine. Si am gasit mereu niste resurse pe care nu credeam ca le detin. Am invatat ca oamenii vin si pleaca, ca oricate ziduri de aparare iti construiesti tot vor gasi o fisura prin care se vor strecura, adanc si iremediabil, in sufletul tau. Ca nimic, niciodata, nu va mai fi la fel. Dar ca poti trai si asa.

Invitatie la nemurire

L-am descoperit in urma cu foarte multi ani. Eram un copil-adolescent care pierduse prea multe, prea pentru totdeauna. Nu mai tin minte cand si unde. Imi amintesc insa perfect ca abia asteptam sa ajung acasa de la scoala, sa imi pornesc cd-playerul, sa apas butonul de repeat si sa il las sa cante. Si a cantat. Zile, saptamani, luni... Stiam fiecare vers, fiecare nota, fiecare pauza. Albumul ”Mie-mi pasa” mi se pare rupt din alta lume. Nu, nu vorbesc despre piese de dragoste, despre iubiri adolescentine, despre cantareti comerciali. Vorbesc despre el, Tudor al meu. Tudor Gheorghe. Omul asta mi se pare un zeu. Un zeu pe care l-am ratat de fiecare data cand a concertat. Un zeu pe care il voi cunoaste in scurt timp. Incep sa numar zilele si incep sa am emotii.
Cea mai frumoasa parte, mai frumoasa decat faptul ca-l voi avea la 2 metri de mine este ca voi fi acolo cu cei mai importanti oameni ai sufletului meu.

In 17 Mai va concerta in Sighetu Marmatiei si voi merge sa-l ascult, vad, simt.
In 17 Mai nimic nu va mai conta. Va invit, alaturi de mine, sa fiti nemuritori....

Mi-e dor de ea...

Sarbatori in suflet sau in calendar?

”Degeaba nu mananci carne de porc in post daca in fiecare zi mananci carne de om" spunea Arsenie Boca. Si mare dreptate avea.

De regula, toata lumea isi face planuri de Sarbatori, toti stim ce traditii se urmeaza, ce trebuie sa punem pe masa, ce nu trebuie sa scoatem pe gura, etc. Nu vreau sa intru in sfera credintei, cred ca ce se afla in sufletul nostru trebuie sa ramana acolo. Cred insa ca ar trebui sa ne oprim o clipa din toata alergatura noastra si sa ne gandim ce inseamna cu adevarat zilele ce urmeaza. Inca avem timp sa facem o jertfa, inca avem timp sa ne rascumparam un pacat, inca avem timp sa facem un bine, inca avem timp sa spunem o rugaciune, sa aprindem o lumanare, sa ne para rau, sa ne para bine, sa multumim...

Am comercializat toate sarbatorile, mancam si bem in nestire si uitam, tot mai mult, esentialul.

Ca sa gasim acea lumina de care se tot vorbeste zilele acestea trebuie mai intai sa o cautam. In noi, in cei de langa, in Inaltimi....

Va doresc cat mai putine mesaje de grup, mai ales de genul celor care incep cu ”Fie ca...” Va doresc sa fiti inconjurati de oamenii dragi voua si sa va amintiti, macar pentru o zi, cine sunteti dincolo de masti, de zambete fortate, de gene pline de rimel sau camasi perfect calcate.

Si va rog, amintiti-va de cei ce au plecat dintre noi si aprindeti-le o lumanare... Pentru sufletul lor. Pentru sufletul vostru.

Paste Fericit! Gasiti Lumina!


Lumina lina - Tudor Gheorghe

Fericire

Zilele trecute cineva m-a intrebat daca sunt fericita. Daca cred ca oamenii pot fi cu adevarat fericiti.
Da, cred asta! Fericirea e mai tangibila decat credem, decat stim, decat ni se pare. Daca am sta sa analizam ce lucruri ne fac nefericiti, ce banalitati lasam sa ne intunece zilele, noptile, sufletul.
De ce le permitem oamenilor sa se joace cu noi? De ce adormim, seara tarziu, cu telefonul in mana asteptand un semn ce numai nu vine? De ce ne oprim viata in loc pentru un om care nu ne apreciaza destul? De ce nu ne rupem de lucrurile care ne trag in jos? De ce nu facem mai mult pentru noi?

Care e ultimul lucru pe care l-ai facut doar pentru tine? Fara sa iti pese de consecinte? Nu te multumeste job-ul? E plina lumea de angajatori! Nu iti place locul in care stai? Muta-te! Omul de langa tine nu te pretuieste? Fa-ti bagajele si pleaca! Nu mai accepta sa ramai o optiune cand poti fi o prioritate!

In ultimul timp mi-am dorit mult sa plec undeva, intr-un loc in care nu am mai fost, sa ma pierd intr-un oras mare in care sa fiu anonima. Azi l-am ales. Praga, here I come!

Fericirea e in noi, asteapta doar o luam de mana!



 Fericire...

Alexandra mea

In urma cu 7 ani am tinut-o in brate pentru prima data. Nu mai vazusem niciodata ceva mai frumos. Mai gingas. Mai neajutorat. Degetele mele au lasat urme in capusorul ei moale iar degetele ei au lasat urme pentru totdeauna in sufletul meu. Am iubit-o mereu de parca ar fi fost a mea. Candva, simteam ca ma iubeste tare. Acum a crescut. Nu prea ne sincronizam chiar daca imi promit, dupa fiecare revedere, ca voi schimba lucrurile. Ceva insa e sigur, iubire ca si pentru ea nu am mai simtit niciodata. As face orice pentru ea chiar daca imi cere doar lucruri banale. Stiu, ar trebui sa incep prin a-i da din timpul meu...
De 7 ani nimic n-a fost mai frumos decat cantecul de ”La multi ani” pe care i-l cant...

La multi ani, copilul meu iubit!

 

 

 

 

Songs for rainy days

Imi amintesc ca unul dintre lucrurile mele preferate de dinainte sa am permis de conducere era sa ma plimb cu masina si sa o ascult pe Tracy. Sa privesc pe geam si sa nu vorbesc cu nimeni. Nimic nu mi se parea ca putea interveni intre mine si ale ei Telling Stories. Mi-am inceput ziua mai devreme ca de obicei, o zi gri si ploioasa. O zi in care, de regula, ma deprima tot ce se intampla inca de la interactiunea cu primul strop de ploaie. Am urcat in masina. Am pornit cd playerul. Ea a inceput sa cante. Toate in jur au disparut. N-a mai contat nici traficul enervant din diminetile ploioase, nici semafoarele ce se fac rosii in fata ta, nici domnii soferi care iti taie calea, nici, nici, nici. Dupa o ora in care au rulat doar piesele ei am ajuns la birou. Zen. Mi-am facut un ceai si mi-am inceput ziua. Si am inteles, inca o data, cum toate depind de noi. Cum, daca vrem sa fim fericiti, putem. Fericirea si nefericirea sunt niste alegeri personale. Nu inteleg de ce am alege sa nu ne fie bine. Si totusi, o facem.

In poza nu se vede clar, e un om al strazii care trage dupa el un carucior plin cu cartoane. Pe o strada in panta, inclinata semnificativ, pe o ploaie marunta, dis de dimineata. Mi-a venit  in minte Sisif. Am apucat sa ii privesc ochii. Am hotarat ca nu simt mila fata de el ci mandrie. Omul acesta a ales in dimineata ploiasa de 13.02 sa munceasca, in felul lui neinteles de noi, cei care stam intr-o incapere incalzita, in fata unui laptop, inconjurati de o sumedenie de gadgeturi de care am devenit dependenti. Si cred ca era multumit in sinea lui de caruciorul plin si greu pe care il tragea dupa el.

Suntem mai fericiti si mai norocosi decat credem! Si, daca nu suntem in stare sa constientizam singuri asta, atunci sa o facem macar comparandu-ne cu cei din jur, cu cei pentru care putinul pe care il au le este suficient. Cu cei care, in ciuda pierderilor, gasesc compozitia potrivita pentru cenusa pasarii Phoenix si invie prin ea, cu cei care aleg sa lupte, sa creada, sa spere. In niste conditii in care noi, toti ceilalti, am renunta.

Nu stiu daca e Tracy responsabila, omul strazii sau faptul ca am crescut. Am inteles insa ca totul sta in puterea mea. Ca daca vreau, sunt fericita. Si da, sunt fericita!

Telling stories

Relatiile de la birou

Nu am crezut niciodata in relatiile de la locul de munca. Trebuie sa ai o maturitate si o stapanire considerabila pentru a putea face o asemenea relatie sa mearga si, mai apoi, sa tina. Ma refer indeosebi la persoanele care lucreaza in acelasi birou, intr-o firma mica, nu in companii cu departamente diferite, la etaje diferite, etc. Dar nu vreau sa dezvolt acest subiect. Ci altul. Flirtul. Pregatirea de dinainte de a ajunge. Asteptarea. Zambetele din coltul gurii dar, mai ales, cele din privire. Urmaritul pe furis, cand crezi ca nimeni nu te vede dar defapt o fac cu totii. Pauza de tigara la care mergi tot mai des doar ca sa fiti impreuna dar nu va iese niciodata, mereu mai vine cineva. Asa, de fun, doar ca sa va incurce. Motivele de a lucra impreuna la acelasi proiect, explicatiile repetate si sacadate. Fastacitul! O, da! Fastacelile de dinainte de a te chema in oras. Amanatul. Asteptarea. Intarzie, ca de obicei. Intra val-vartej. Nu vede pe nimeni, te cauta pe tine, atat. Te gaseste. Iti zambeste. Ii zambesti. Ii simti parfumul. Gata, te-ai taiat. Inchizi documentul fara sa-l salvezi, iti versi cana de cafea, nu mai gasesti nimic pe birou, etc. Speri sa nu afle sefii. Ei stiu deja, se face misto de voi, toata lumea rade, voi va inrositi.
E amuzant. Si palpitant. Mereu e. E un ”inceput”. Asa sunt toate...

Eroii din umbra

Cred ca oamenilor de langa noi, celor care si-au sacrificat bucati din viata si din fericire pentru binele nostru, ar trebui sa le spunem mai des cat le suntem de recunoscatori. Si asta cat inca ii avem langa noi, cat inca le putem rasplati, in felul nostru stangaci si niciodata suficient, sacrificiul.
Tata e pentru mine refugiul meu de cate ori mi-e greu. A plecat nedrept de repede de langa mine si a lasat in urma niste goluri pe care nimic nu a mai reusit sa le umple vreodata. Dar e acolo, un punct de nemiscat pe un cer plin de stele, e mereu langa mine, oriunde as pleca, orice as face, oricat as gresi. E certitudinea ca nimic rau nu mi se poate intampla pentru ca El nu ar permite asta.
Adevaratul meu erou e insa omul ce, de cand am deschis eu ochii si pana ce una din noi ii va inchide, si-a sacrificat fiecare minut pentru mine, fiecare strop de energie, fiecare zambet, fiecare lacrima. Ma impinge de la spate de cand ma stiu. Ma trage dupa ea de cate ori vreau sa renunt. Ma invata ca nimic nu e de neatins. Ca rabdarea e, intr-adevar, o virtute. Ca Tata e ingerul in plus pe care l-am castigat, nu parintele in minus. Ca viata nu e numai lapte si miere dar asta nu e mereu o tragedie. Ca toate trec. Toate.
Sunt cativa oameni de care mi-e teama ca poate ma voi desparti la un moment dat. Si imi configurez/reconfigurez in minte modalitati de a supravietui fara ei. De ea insa nu pot concepe ca ma voi desparti intr-o zi. Pentru ca ea face atat de tare parte din mine incat practic suntem mai mult un intreg decat doua diviziuni. Nu-mi pot incepe ziua fara sa o aud, fara sa-mi spuna buna dimineata, cum nu-mi pot nici incheia ziua. Sunt dependenta de ea, de vocea ei si am mereu nevoie sa stiu ca e bine. E, cred, singura dependenta care ma face mai puternica.
Te iubesc! Din tot sufletul meu ce azi e mare, sanatos si bine crescut datorita tie! Mi-e greu sa cuprind acum, de ziua ta, in cuvinte potrivite, toate lucrurile pe care ti le doresc, pe care le meriti, pe care am nevoie sa le traiesti.
Ti-o spun de mult prea putine ori, stiu, dar iti multumesc! Pentru tot ce esti! Pentru tot ce sunt! Pentru toate lipsurile pe care, chiar daca le-am avut, nu le-am simtit niciodata. Pentru ca ai facut tu in asa fel incat sa am tot! Iar totul asta n-o sa ti-l pot nicicand intoarce!

La multi ani, eroul meu din umbra! La multi ani, iubita mea mama!