Amalgam

Pierderi omenesti, de suflet, materiale.
Vise uitate, pierdute, lasate in standby.
Crezuri incalcate, amanate, neglijate.
Ani trecuti, pierduti, de nerecuperat.
Ancore ridicate si barci de salvare ce pleaca spre tarm, nu in larg dupa tine.
Soare cu dinti si vant ce iti intra in suflet.


Pierderi
Vise
Crezuri
Ani
Ancore
Soare

Unde sunt ursitoarele ce trebuiau sa ne puna lumea la picioare?

Prima zi

Vine o dimineata cand te trezesti in zori si asculti ce e in jurul tau. E liniste. Atat. Nu se aud decat bataile inimii tale. E prima zi in care nu trebuie sa fii altcineva decat tu. Azi ai voie sa nu te mai ingrijorezi pentru nimic, sa nu verifici scadentele facturilor si nici soldul de pe card. Azi poti sa plangi daca asa simti, poti sa lasi garda jos, poti sa nu fii puternica. Azi poti sa iti spui: si maine e o zi.

Nu aduna frustrari. Nu lasa pe nimeni sa te convinga ca nu poti, ca esti prea mica, ca lumea e prea mare pentru visele tale, ca nu esti pregatita ( niciodata nu vei fi). Nu te mai plange ca nu se schimba nimic in viata ta cand tu nu faci ceva in privinta asta. Nu exista salvatori, nu astepta sa reprezinti prioritatea cuiva, vei strange doar dezamagiri. Nu merge in fiecare zi la acelasi job daca nu te mai implineste, demisia nu e definitia esecului. Nu ai nevoie mereu de backup, de o parasuta care sa iti asigure coborarea. Nu lasa timpul sa treaca si sa ajungi la 70 de ani sa iti dai seama ca ai trait o viata de compromisuri si neîmpliniri.

Pleacă! Din tot ce iti ia din suflet, in loc sa iti aduca! Oamenii care te iubesc, vor ramane. Oamenii care te iubesc, mereu vor gasi o cale spre tine.

Azi poate esti a nimanui dar iti apartii tie.

Azi iti desfaci deget dupa deget pentru ca iti asumi riscul de a cădea în gol in speranta ca doar asa înveti sa zbori...

My random doors

Nasaudul meu e un loc mic-mic. Era o vreme in care ii stiam pe dinafara toate stradutele si cotloanele si, in ciuda faptului ca iubeam fiecare bucatica din el, abia asteptam sa-mi iau zborul. Cand locuiesti intr-un oras pe care il strabati pe jos intr-o ora, ti-e greu sa iti imaginezi ce se afla cu adevarat dincolo de portile lui. Visele mele n-au stiut niciodata sa fie mici sau mari pentru ca mi-a fost imposibil sa definesc marimea lor neavand cu ce sa le compar. Asa ca m-am trezit, de-a lungul timpului, in fata unor usi pe care nu am stiut cum sa le vad, la care nu am stiut daca sa bat insistent sau pe furis, care daca s-au inchis ori deschis, n-am stiut premedita cat de tare ma vor schimba in momentul in care le trec pragul. Azi, daca stau sa-mi analizez viata, imi dau seama ca totul se rezuma la usi, la usile mele (poate de aceea am si denumit blogul usile mele intamplatoare). Acum stiu ca am staruit prea mult in fata unora si ca am trecut cu prea multa nepasare pe langa altele. Acum stiu. Acum stiu cum ar fi daca as lua-o de la capat. Dar e tarziu, prea tarziu.

Se spune ca singurul lucru definitiv in lumea asta e moartea, ca, in rest, totul se poate schimba. Se spune ca oamenii, cu cat crezi mai tare in ei, cu atat te vor dezamagi mai profund. Treptat, am invatat ca in momentele in care ai nevoie de o ancora si te astepti ca cineva sa iti trimita o barca sa te aduca la tarm, se intampla sa ti se arunce doar un colac de salvare. Sa te lase sa te descurci singur. Si te descurci, nu ai ce face, trebuie sa lupti pentru tine si pentru viata ta. Apoi iti promiti ca viata ta nu va mai depinde niciodata de cineva, ca nu vei mai fi in bataia vantului, ca nu vei mai atarna de un fir, ca nu, ca nu. Iti inghiti lacrimile iar gustul lor sarat iti aminteste de mare, nu de tot ce ai pierdut. Te ridici si mergi mai departe, stii ca renuntatul nu e o optiune.

Azi poate ca iti e capul in tarana, poate ca simti intre dinti doar gustul prafului, poate ca ochii tai vad totul in ceata de teama unor inaltimi ce ar putea fi ametitoare.
Azi poate ii vezi, pentru prima data in viata, pe oameni cum sunt ei defapt, fara masti, fara manusi, fara zambetul fals ce ti-l afiseaza mereu. Si pentru ca-i vezi asa alegi sa pleci.
Azi poate nu ti-e foarte clar cine esti dar stii sigur cine nu vrei sa fii.

Ai pierdut multe lupte pana acum. Lupte mai mici sau mari. Ai avut multe infrangeri. Si aproape in toate ai pierdut ceva ce nu vei putea recastiga niciodata: suflet. Sa nu uiti insa un lucru, ai pierdut multe lupte dar nu ai fost niciodata facuta knockout!

Poate ca oamenii cei mai dragi te vor dezamagi. Poate ca oricat te-ai tine de strans de capatul tau de sfoara, in capatul tau de punte, ei iti vor desprinde deget dupa deget si te vor lasa sa cazi in neant, privindu-te. Cazi, fa-te praf. Lasa-i in urma, satisfacuti ca te-au infrant. Apoi ridica-te.
Poate ca viata ta se termina azi. Dar daca e asa, e pentru ca maine sa inceapa o alta.

Poate ca nu toate usile se inchid/ deschid cu un scop. Dar nu pot fi toate intamplatoare. Crede in tine, nimeni n-o poate face in locul tau.



Mi-e imposibil sa gasesc alta piesa decat asta: Lullaby

Unii/ altii/ eu

Unii spun ca lumea e a celor care se trezesc devreme. Poate pentru ca nu sunt matinala, eu cred ca e a celor care se trezesc fericiti, indiferent de sursa fericirii lor.

Unii spun ca pentru a reusi in viata trebuie sa ai scopuri clare, sa nu te abati de la rigori, sa ai deadline-uri pe care, daca nu le poti respecta, sa le abandonezi, sa schimbi macazul. Eu cred ca trebuie sa ai un "crez" peste care sa nu treci, cateva principii solide, un om sau un loc care sa iti aminteasca cine esti in caz ca te pierzi, momente de abandonare si apoi, de regasire.

Unii spun ca deciziile importante trebuie sa fie luate cu calm, la rece, gandite, disecate. Eu cred ca trebuie sa existe un fel de balanta intre minte si inima si ca uneori, decat sa stai sa analizezi la infinit o situatie si sa te retina teama de esec, mai bine sa risti (si sa pierzi) decat sa te intrebi pentru tot restul vietii cum ar fi fost daca.

Unii spun ca dragostea adevarata exista doar in carti, in filme, in sms-uri. Ca tine 3 ani, ca trece prin stomac, ca nu exista pauze, plecari, reveniri. Ca lucrurile trebuie sa se intample in ordinea in care vin, ca 1+1 fac intotdeauna 2, ca daca iti apartine trupeste, sufletul ii poate zbura in oricate zari, ca un copil strica romantismul, ca banii nu aduc fericirea dar ca o cumpara, ca decat sa fii singur mai bine sa fii intr-o relatie, orice relatie.

Eu cred ca pana nu esti pus intr-o situatie, cel mai bine e sa nu te pronunti asupra a ceea ce ai face/nu ai face. Cred ca orgoliul, mandria, diferentele de orice fel, temerile ca nu o sa mearga, ca o sa doara, ca o sa se termine, nu au ce cauta intr-o iubire. Sunt de acord cu Dickens care zicea ca ne confectionam singuri lanturile care ne subjuga si cu Schweitzer care credea ca tragedia vietii consta in ceea ce moare intr-un om in timp ce traieste. Mai cred ca trebuie sa luptam cu toate armele pe care le avem pentru a fi impacati cu noi si ca in calea dragostei, daca ea e adevarata, nu poate sta nimic, nici macar noi insine, ca timpul si spatiul au o alta dimensiune, ca doi oameni, daca sunt meniti sa fie impreuna, mereu vor gasi o cale. Ca nu exista nu pot, doar nu vreau. Ca cel mai bun lucru pe care un tata il poate face pentru copilul lui e sa ii iubeasca mama. Ca 1 plus 1 fac un infinit. Ca nu trebuie sa fug de demonii tai si ca nu trebuie sa fugi de demonii mei, ca demonii nostri doar impreuna pot trai.

Roads...

 

Am crezut

Am crezut mereu in semne. M-am agatat de ele de cate ori am simtit ca ma scufund, de cate ori nu am stiut in ce parte sa o iau, de cate ori pamantul pe care ma aflam s-a transformat in nisipuri miscatoare. Am crezut ca trebuie sa imi ascult inima indiferent de cat de tare strigau toate celelalte voci sa nu o fac. Am crezut ca "follow your heart" e mai mult decat o chestie ce suna bine in engleza. Am crezut multe. Am crezut ca oamenii ce iti promit ca nu pleaca, chiar o fac, ca cei care te iubesc isi vor face un scop in sine din a iti demonstra asta, ca povestile adevarate nu exista doar in carti si-n filme. Am crezut toate astea pentru ca toate au fost reale. Atat de reale. Insa acum, cand nu mai sunt, imi par c-au fost himere, ca mintea mea le-a plasmuit, ca pasii mei le-ar fi urmat, ca ochii mei ar fi stralucit in noapte, ca inima mea le-ar fi simtit. Nu... n-au fost reale. N-au fost. Realitatea e aici. Si acum. Si e, in fond, tot ce conteaza.

In timp s-a dovedit ca nu erau toate "semne", ca unele dintre ele erau simple coincidente. Ca unele erau piedici sau teste. Ca altele erau... pur si simplu.

La cumpana dintre ani m-am detasat de toti oamenii din jurul meu si am incercat sa imi imaginez ce se afla in sufletul fiecaruia. Cati dintre noi eram unde chiar ne doream sa fim? Cati am fost sarutati de sufletul pereche? Cati am fost am sarutati de niste buze pe care nu le mai iubim de mult si cati de unele care stim ca nu ne saruta doar pe noi? Cati ne-am dat check in pe Facebook doar sa "se vada" ca ne e bine? Cati am dat refresh la telefon asteptand un semn ce nu mai venea? Cati am adormit stiind ca ne iubeste dar ca nu vrea sa lupte si cati stiind ca iubim dar ne e frica de "inimi frante"? Cati ne-am promis ca "de Maine" vom incepe si cati ca ne vom opri? Cati ne-am pus o dorinta si cati nu ne-am pus nici una pentru ca nu mai avem puterea sa credem?

Eu nu mi-am pus. Am simtit ca pentru a-mi putea pune una trebuia sa ma iau dupa semne, sa cred iar in ele. Iar semnele aratau ceva ce in realitate nu mai exista. Pentru ca, repet: realitatea e aici. Si acum. Si e, in fond, tot ce conteaza.