Fears

Mi-e frica.
Mi-e frica de noapte. Imi place sa privesc stelele dar imi e frica de noapte.
Mi-e frica ca intr-o dimineata devreme imi va suna telefonul si-mi va da o veste pe care nu am curajul nici sa o gandesc despre mama.
Mi-e frica ca trece primavara fara sa simt in suflet cum innebunesc salcamii.
Mi-e frica ca toate melodiile imi vor aminti de un barbat ce mi-a dat drumul din causul palmei lui.
Mi-e frica ca nu sunt sora aia de care e mandru un frate mai mare.
Mi-e frica ca toate marile imi vor aduce cu valurile lor toate promisiunile ce nu s-au mai adeverit.
Mi-e frica ca, cu fiecare grimasa ce mi se transforma in rid vad cum imbatranesc.
Mi-e frica ca nu sunt suficient de buna cu oamenii din jurul meu.
Mi-e frica ca bucatile de zambet ce le-am pierdut vor ramane pierdute pentru totdeauna.
Mi-e frica ca vreau mereu mai mult din orice e in jurul meu iar oamenii ma condamna de multe ori pentru asta, ca si cum ar fi gresit sa vrei totul, sa dai totul.
Mi-e frica de ape, de uscat, de inaltimi.
Mi-e frica ca ingerii mei au imbatranit si poate nu-si mai amintesc de mine.
Mi-e frica ca as putea deveni un om pe care ploaia doar il uda.
Mi-e frica ca oricate as fi incercat pana acum, oricate voi mai incerca, nu voi stii niciodata daca Tata e mandru de mine.
Mi-e frica ca iert dar nu reusesc sa uit.
Mi-e frica ca vad cum se scurge nisipul in clepsidra si nu-l pot opri.
Mi-e frica ca nu o sa ma scape nimeni niciodata de toate fricile astea. Sau, mai mult, ca scapandu-ma de ele ma voi pierde pe mine.
Mi-e frica de moarte iar asta pentru ca mi-e frica ca nu am trait destul.

Mi-e frica de tot si de toate. Mai putin de un lucru: sa cred. Stiu din desenele cu Peter Pan ca daca crezi cu adevarat poti sa zbori. Si cred. Si zbor.

I do believe in magic.
And about that, I'm fearless.

Snooze

Luni
- 7 a.m- alarma de dimineata. Iau telefonul si ii dau snooze, vreau sa mai dorm putin.
- 7.05 - snooze
- 7.10 - snooze
- 7.30 - ma ridic din pat, daca mai aman nu ajung la timp la munca.
Le-as spune buna dimineata unor oameni dragi dar ma grabesc, am cana de cafea cu mine cand in dormitor sa ma imbrac, cand in baie/hol sa ma machiez, le voi spune in drum spre job. Citesc rapid niste mailuri pe telefon, ajung la munca intre timp, imi deschid laptop-ul, se actualizează un ecran intreg de mailuri, incepe sa ajunga lumea, in jurul meu e forfotă, miroase a cafea sau a Panemar, e deja târziu pentru mesaje de bună dimineața, o sa le scriu altceva mai târziu. Si aman.
Nu mănânc la pranz, mai fac câteva rapoarte. Se face ora 16, ma doare stomacul dar e tarziu deja, mănânc 2 biscuiti si aman pentru seara. Ma pierd in discutii, iar am stat prea mult, fug spre casa. Nu mai am energie sa ma vad cu nimeni, aman pe alta zi, sunt obosita, flamanda si e seara, e mai ok alta data. Am cateva mesaje la care nu am apucat sa raspund, o fac acum.
Ajung acasa. E liniste. Sunt doar eu. Imi spun ca le voi scrie noapte bună oamenilor carora voiam sa le scriu dimineata dar mai tarziu, nu e inca o ora potrivita.
Mi-e dor de mama si o sun. Dintre toti si toate pe ea nu o aman niciodata. Imi planific sa o scot in weekend in parc pe Alexandra. Ca ma vad la pranz macar o data pe luna cu fratele meu. Ca le adun pe fete si iesim intr-o seara. Ca merg iar la sala. Ca incep un proiect nou, doar al meu. Ca invat germana. In minte le am toate programate. Dar...le aman. E inca frig. Nu am timp. Tot acolo suntem daca mai trece o zi sau doua, pana la urma doar aman, nu anulez.
Primesc un mesaj in care ma invita cineva la un fel de intalnire. Raspund cu intarziere si refuz politicos, invocand ca e tarziu, ca-s obosita, ca dimineata am o sedinta devreme. Si aman. In realitate stiu ca va duce la anulare dar e ok. Amanatul a devenit "by default".
Citesc si mi se face somn. Stiu ca daca nu las totul atunci, mai târziu nu mai pot adormi. Închid cartea, veioza, netul de la telefon si mai apoi ochii. Imi trece un dor fulgerator prin inima de niste oameni plecati prea departe. Il alung, e noapte, imi e somn si nu ma ajuta, oricum, la nimic. Of...mesajele pe care le-am amanat de dimineata...le trimit maine.

Marti
-7 a.m - alarma
-7.05 - snooze
O iau de la capat.

Vineri
- 7 a.m - alarma
..........................................................................................

Zilele trec. Anotimpurile se succed. Aman. Am timp. Am prea multe de facut. Apoi n-am timp. Din primavara se face toamna.

Amanam sa spunem "te iubesc" sau "mi-e dor" fie pentru ca ne imaginam ca oricum acel cineva stie, fie pentru ca credem ca nu mai conteaza. Mai sunt zile. Vor mai fi ocazii.  Sau adoptam o alta pozitie: de ce sa o fac eu/ doar eu/ tot eu. Si amanam.
"Mai târziu" se transforma in "prea tarziu". O prietenie se transforma intr-un banal small talk. O dragoste se stinge sugrumata de prea mult dor. Zambetele se transforma in riduri. Si amanarile in rani deschise sau in cicatrice, dupa caz...

Nu, n-avem timp. Nimic din ce nu ai spus azi nu mai poate fi spus la fel alta data. Dragostea pe care azi ai tinut-o in tine s-a pierdut, nu se aduna... Anii care trec peste noi din prea multa amanare ne imbatranesc, nu ne fac mai valorosi, suntem oameni, nu vinuri. Telefonul pe care trebuia sa il dai azi maine ajunge prea tarziu. Omul ce trebuia sa te auda ca il iubesti, sau ca-ti lipseste, maine poate nu mai e. Poti trai pentru restul vietii cu constiinta tuturor cuvintelor inghitite? Mai gandeste-te o data, chiar poti?
"Suntem niste bieti muritori ce se cred zei."

Eu nu mai aman. Am inteles ca tot ce am e azi. E acum. Am o singura alarma dimineata, fara snooze. De azi, fara snooze.

Noapte bună!

Roz cu suflet

Azi avem la un click distanţă tot ce ne dorim. Nu mai stă nimeni să repare, să cârpească, să lege, să dezlege. Atelierele cu bătrânei pantofari s-au cam închis, nu ne mai ataşăm de lucruri, luăm altele de noi, e mai simplu aşa. Săptămâna trecută, făcând curățenie în grădină am dat peste cizmele mele roz de cauciuc, uitate acolo din vară. Le-am pus în grămada cu crengi, frunze şi chestii de aruncat. Apoi le-am luat, m-am uitat la ele şi mi-am dat seama că nu pot face asta, că nu pot renunța. Că eu nu mă "scap" de lucruri înainte să le dau şanse. Una, două, zece, toate. Înainte să încerc tot ce se poate. Aşa că am luat pământ şi am plantat flori în ele. Mă voi uita de acum la cizmele cu care am fost încălţată pe şantierul ce mi-a devenit casă, cu care am tuns prima oară gazonul, cu care am fost de atâtea ori fericită, cum cresc in ele, in fiecare an, flori. Cum izvorăște, din roz si din cauciuc, primăvara.

Nu îmi e frică de schimbări. Uneori merg spre ele, alteori doar le aştept, dar nu mă sperie ce ar putea aduce. Îmi place însă să nu renunț la ceva ce m-a făcut fericită. La ceva ce are o poveste. La ceva care dintr-o singură privire mă duce cu gândul la cald, la frumos, la dragoste. Chiar dacă ceva-ul ăsta e o simplă pereche de cizme de cauciuc.

Se spune că relaţiile de azi nu mai ţin la fel de mult pentru că nimeni nu îşi mai dă interesul să le repare. Pe undeva cred că e aşa. Că ne e mai simplu să luăm totul de-a gata. Investim tot mai mulţi bani, tot mai puţin suflet. Azi avem totul dar ne-am pierdut pe noi.

Azi nu mă mai tem decât de salcâmii ce vor înnebuni de atâta primăvară.