Snooze

Luni
- 7 a.m- alarma de dimineata. Iau telefonul si ii dau snooze, vreau sa mai dorm putin.
- 7.05 - snooze
- 7.10 - snooze
- 7.30 - ma ridic din pat, daca mai aman nu ajung la timp la munca.
Le-as spune buna dimineata unor oameni dragi dar ma grabesc, am cana de cafea cu mine cand in dormitor sa ma imbrac, cand in baie/hol sa ma machiez, le voi spune in drum spre job. Citesc rapid niste mailuri pe telefon, ajung la munca intre timp, imi deschid laptop-ul, se actualizează un ecran intreg de mailuri, incepe sa ajunga lumea, in jurul meu e forfotă, miroase a cafea sau a Panemar, e deja târziu pentru mesaje de bună dimineața, o sa le scriu altceva mai târziu. Si aman.
Nu mănânc la pranz, mai fac câteva rapoarte. Se face ora 16, ma doare stomacul dar e tarziu deja, mănânc 2 biscuiti si aman pentru seara. Ma pierd in discutii, iar am stat prea mult, fug spre casa. Nu mai am energie sa ma vad cu nimeni, aman pe alta zi, sunt obosita, flamanda si e seara, e mai ok alta data. Am cateva mesaje la care nu am apucat sa raspund, o fac acum.
Ajung acasa. E liniste. Sunt doar eu. Imi spun ca le voi scrie noapte bună oamenilor carora voiam sa le scriu dimineata dar mai tarziu, nu e inca o ora potrivita.
Mi-e dor de mama si o sun. Dintre toti si toate pe ea nu o aman niciodata. Imi planific sa o scot in weekend in parc pe Alexandra. Ca ma vad la pranz macar o data pe luna cu fratele meu. Ca le adun pe fete si iesim intr-o seara. Ca merg iar la sala. Ca incep un proiect nou, doar al meu. Ca invat germana. In minte le am toate programate. Dar...le aman. E inca frig. Nu am timp. Tot acolo suntem daca mai trece o zi sau doua, pana la urma doar aman, nu anulez.
Primesc un mesaj in care ma invita cineva la un fel de intalnire. Raspund cu intarziere si refuz politicos, invocand ca e tarziu, ca-s obosita, ca dimineata am o sedinta devreme. Si aman. In realitate stiu ca va duce la anulare dar e ok. Amanatul a devenit "by default".
Citesc si mi se face somn. Stiu ca daca nu las totul atunci, mai târziu nu mai pot adormi. Închid cartea, veioza, netul de la telefon si mai apoi ochii. Imi trece un dor fulgerator prin inima de niste oameni plecati prea departe. Il alung, e noapte, imi e somn si nu ma ajuta, oricum, la nimic. Of...mesajele pe care le-am amanat de dimineata...le trimit maine.

Marti
-7 a.m - alarma
-7.05 - snooze
O iau de la capat.

Vineri
- 7 a.m - alarma
..........................................................................................

Zilele trec. Anotimpurile se succed. Aman. Am timp. Am prea multe de facut. Apoi n-am timp. Din primavara se face toamna.

Amanam sa spunem "te iubesc" sau "mi-e dor" fie pentru ca ne imaginam ca oricum acel cineva stie, fie pentru ca credem ca nu mai conteaza. Mai sunt zile. Vor mai fi ocazii.  Sau adoptam o alta pozitie: de ce sa o fac eu/ doar eu/ tot eu. Si amanam.
"Mai târziu" se transforma in "prea tarziu". O prietenie se transforma intr-un banal small talk. O dragoste se stinge sugrumata de prea mult dor. Zambetele se transforma in riduri. Si amanarile in rani deschise sau in cicatrice, dupa caz...

Nu, n-avem timp. Nimic din ce nu ai spus azi nu mai poate fi spus la fel alta data. Dragostea pe care azi ai tinut-o in tine s-a pierdut, nu se aduna... Anii care trec peste noi din prea multa amanare ne imbatranesc, nu ne fac mai valorosi, suntem oameni, nu vinuri. Telefonul pe care trebuia sa il dai azi maine ajunge prea tarziu. Omul ce trebuia sa te auda ca il iubesti, sau ca-ti lipseste, maine poate nu mai e. Poti trai pentru restul vietii cu constiinta tuturor cuvintelor inghitite? Mai gandeste-te o data, chiar poti?
"Suntem niste bieti muritori ce se cred zei."

Eu nu mai aman. Am inteles ca tot ce am e azi. E acum. Am o singura alarma dimineata, fara snooze. De azi, fara snooze.

Noapte bună!