Azi avem la un click distanţă tot ce ne dorim. Nu mai stă nimeni să repare, să cârpească, să lege, să dezlege. Atelierele cu bătrânei pantofari s-au cam închis, nu ne mai ataşăm de lucruri, luăm altele de noi, e mai simplu aşa. Săptămâna trecută, făcând curățenie în grădină am dat peste cizmele mele roz de cauciuc, uitate acolo din vară. Le-am pus în grămada cu crengi, frunze şi chestii de aruncat. Apoi le-am luat, m-am uitat la ele şi mi-am dat seama că nu pot face asta, că nu pot renunța. Că eu nu mă "scap" de lucruri înainte să le dau şanse. Una, două, zece, toate. Înainte să încerc tot ce se poate. Aşa că am luat pământ şi am plantat flori în ele. Mă voi uita de acum la cizmele cu care am fost încălţată pe şantierul ce mi-a devenit casă, cu care am tuns prima oară gazonul, cu care am fost de atâtea ori fericită, cum cresc in ele, in fiecare an, flori. Cum izvorăște, din roz si din cauciuc, primăvara.
Nu îmi e frică de schimbări. Uneori merg spre ele, alteori doar le aştept, dar nu mă sperie ce ar putea aduce. Îmi place însă să nu renunț la ceva ce m-a făcut fericită. La ceva ce are o poveste. La ceva care dintr-o singură privire mă duce cu gândul la cald, la frumos, la dragoste. Chiar dacă ceva-ul ăsta e o simplă pereche de cizme de cauciuc.
Se spune că relaţiile de azi nu mai ţin la fel de mult pentru că nimeni nu îşi mai dă interesul să le repare. Pe undeva cred că e aşa. Că ne e mai simplu să luăm totul de-a gata. Investim tot mai mulţi bani, tot mai puţin suflet. Azi avem totul dar ne-am pierdut pe noi.
Azi nu mă mai tem decât de salcâmii ce vor înnebuni de atâta primăvară.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu