Free

Unui om pe care il iubeam candva ii placea pepenele galben. Mancam aproape zilnic, cat era vara de lunga. Dupa ce n-a mai fost el, parca nici vara n-a mai fost vara. De atunci nu am mai putut manca niciodata pepene.
Ador marea mai mult ca orice dar pentru ca multa vreme valurile erau doar despre promisiuni, nu am vrut sa o mai vad.
Nu am stat niciodata pe o plaja singura. Ideea de a merge doar eu undeva ma bloca pur si simplu. Pana azi.
Azi sunt numai eu cu mine pe o plaja din Sanremo. Am o mare nesfarsita in fata pe care nu am mai vazut-o niciodata cu ochii de acum. Sunetul zgomotos pe care il lasa pescarusii in urma lor nu e despre dragoste, nu e despre sfarsituri, poate nici despre inceputuri. E despre ceva ce a fost acolo mereu. Ce a asteptat sa-l vad, sa-l aud, sa-l recunosc. E despre puterea de a te vindeca singur. De a nu iti pune niciun pansament, de a nu iti coase nicio rana. Despre a te incapatana sa privesti in sus chiar daca cerul pare sa te inghita.
Mi-a trebuit o viata sa ajung aici. Sa nu simt frica. Sa nu am regrete. Sa nu ma intreb de ce. Sa nu urasc. Sa doara dar sa fie suportabil. Sa nu astept pe nimeni. Sa nu caut. Sa nu chem. Sa fiu si atat. Sa fiu. Sa imi fie de ajuns.

Daca nu m-as fi cautat, nu m-as fi gasit, probabil, niciodata. Poate nu e cea mai frumoasa vacanta pe care am avut-o vreodata. Si nu e, categoric. Poate nu voi ceda "presiunilor" prietenilor de a ma indragosti de un italian, poate ca fructele de mare nu au acelasi gust daca nu le mananci in doi, poate ca-mi va lua mult timp sa merg iar singura undeva, dar azi, pentru o zi, am fost libera.
Eu si pescarusii de deasupra mea.
Eu si marea in care apune acum tot cerul. Si toata viata mea de dinainte.

Iar de maine...De maine voi reincepe sa mananc pepene.

Do no harm

Ce se intampla in lume in ultimul timp, pe langa frica, sentimente de neputință si de nimicnicie in fata a ceva ce e mult mai mare decat mine, am in minte o intrebare pe care o rostesc uneori mai apăsat, alteori mai smerit: de ce altii? De ce nu eu? Cu ce am facut eu mai mult ca oamenii aia ce au murit în Colectiv, in Paris, in Nisa, in locuri mai mult sau mai putin mediatizate? Ce am facut eu sa merit tot ce am azi? Cu ce au gresit ei? Cat din tot ce suntem e doar o întâmplare, cat e o grija constanta a unui inger ce ne are in paza, cat e Dumnezeu si cat e lipsa Lui? Cat e credința si cat e nepăsare? Cat e lumina si cat e întuneric? Cat e război cu altii? Cat e război cu noi?

Pentru noi, ăstia norocosi ce inca mai avem o viata, ea merge inainte. Fara ca asta sa fie meritul nostru. E un miracol ce il traim (si-l ignoram) cu fiecare pas. In jurul nostru e plin de minuni pe care nu le stim recunoaste. Copilul ala ce-ti doarme acum in brate e una dintre ele. Parintii carora le-ai spus noapte bună. Iubitul in ochii caruia te pierzi. Prietenii ce-ti sunt alaturi fara sa-i chemi. Bunicii pe care inca nu i-ai îngropat. Jobul pe care il ai (si, chipurile, il urasti). Tot amalgamul asta din care e formata viata noastra e o minune. Faptul ca eu scriu si tu citesti. Ca in jur, oricat de apasatoare ar fi ea, e liniste. Ca maine va fi dimineata chiar daca acum ploua. Ca...atat de multe altele.

Opreste-te o clipa din tot ce faci pentru tine si incepe sa faci si pentru altii. Sunt atat de multi oameni in jurul tau pe care ii poti ajuta, carora le poti schimba viata. E, de atat de multe ori, atat de putin pentru tine si atat de mult pentru ei. Ridica-ti privirea. Indreapt-o spre cei spre care alegi sa nu te uiti. Da-i sens vietii tale schimbând cursul alteia. Alege sa-ti pese. Alege sa dai inapoi ceva din totul asta pe care il ai fara sa fi facut ceva sa-l meriti. Traieste pentru totdeauna prin altii. Lasa ceva in lumea asta doar al tau: o bucata de suflet.

My wish

Zilele isi urmeaza cursul lor firesc indiferent de dramele noastre. Soarele rasare in ritmul lui, atat doar ca nu prea mai sta nimeni sa-l vada, poate doar cativa boemi sau indragostiti ce sunt la mare. Apusul ne prinde in trafic, obositi si asteptand sa se termine ziua. Si se termina. Si trec toate, una dupa alta. Cand e ziua ta constentizezi ca a trecut un an. Inca unul. Te panichezi si nu pricepi cum si unde s-au dus, totusi, 365 de zile.
Ce a ramas in urma lor? Ce ai facut pentru tine? Dar pentru oamenii din jurul tau? Cu cati pasi esti mai aproape de un vis? De cate ori ai fost, cu adevarat, fericit? Cate din ridurile anului ce au trecut sunt de la zambete? Cate caderi ai avut si ce ai invatat din ele? De cate ori ai respirat iubire?

In toate zilele in care am simtit ca sufletul meu e bolnav mi-am dorit sa treaca timpul, sperand ca va aduce cu el vindecarea, uitarea. Si a trecut. Mi-a ascultat dorinta si a trecut. Nu a trecut insa doar peste mine, iar asta, azi, de azi, ma face sa-l rog, sa-i cer, sa-i dau orice la schimb, sa nu mai treaca. Nu peste mama. Nu peste oamenii pe care ii iubesc.

Ne-au imbatranit parintii. Si-o fac in fiecare zi.

Ali Bali Oraselul Copiilor

In ultimul timp ma intreaba tot mai multa lume daca mi-am schimbat jobul, mirarea fiind cu atat mai mare cu cat topicul e un loc de joaca pentru copii. E o intrebare pertinenta, avand in vedere ca apar in poze cu ateliere de zane, promovez o scoala de vara si ii innebunesc pe toti cu invitatii de apreciere a unei pagini de Facebook. Credeam ca lumea mea e foarte clar impartita in doua: in litere si in cifre. Nu as putea trai fara scris, e clar. Dar nici nu as putea sta departe de targete si de indicatori. Si totusi, dincolo de impartirea asta a mea, am gasit o farama de magie intr-un mic Orasel.

Casuta mi-e de turta dulce. Vin saptamanal zane ce ne invata sa credem in magie. Am invatat secretele amerindienilor si am facut coronite din pene, am facut din crengi casute de zane, o sa avem baloane uriase de sapun si stiu sigur ca intr-o zi invatam sa dansam. Daca vrei sa vezi lumea de sus, e simplu, te dai in bungee, daca nu, cauti comori in labirint. Cand e ziua ta, iti faci aici o mega petrecere. Si ca sa nu fie doar despre distractie, ramai in scoala de vara impreuna cu alti pici nazdravani cat timp parintii tai sunt la munca. Da, stiu, pare o poveste frumoasa. Dar nu e. Oraselul asta chiar exista. E in aer liber, fix cum ar trebui sa fie. Parchezi la Polus langa intrarea 1 si-l vezi. E acolo si te asteapta sa-i deschizi poarta.

Nu, nu mi-am schimbat jobul. Doar am devenit Locuitor al Oraselului Ali Bali. Te invit si pe tine sa o faci!