Zilele isi urmeaza cursul lor firesc indiferent de dramele noastre. Soarele rasare in ritmul lui, atat doar ca nu prea mai sta nimeni sa-l vada, poate doar cativa boemi sau indragostiti ce sunt la mare. Apusul ne prinde in trafic, obositi si asteptand sa se termine ziua. Si se termina. Si trec toate, una dupa alta. Cand e ziua ta constentizezi ca a trecut un an. Inca unul. Te panichezi si nu pricepi cum si unde s-au dus, totusi, 365 de zile.
Ce a ramas in urma lor? Ce ai facut pentru tine? Dar pentru oamenii din jurul tau? Cu cati pasi esti mai aproape de un vis? De cate ori ai fost, cu adevarat, fericit? Cate din ridurile anului ce au trecut sunt de la zambete? Cate caderi ai avut si ce ai invatat din ele? De cate ori ai respirat iubire?
In toate zilele in care am simtit ca sufletul meu e bolnav mi-am dorit sa treaca timpul, sperand ca va aduce cu el vindecarea, uitarea. Si a trecut. Mi-a ascultat dorinta si a trecut. Nu a trecut insa doar peste mine, iar asta, azi, de azi, ma face sa-l rog, sa-i cer, sa-i dau orice la schimb, sa nu mai treaca. Nu peste mama. Nu peste oamenii pe care ii iubesc.
Ne-au imbatranit parintii. Si-o fac in fiecare zi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu