Time. Wings.

Timpul vindeca. Aud asta mereu. Pe undeva, asa e. Cu cat trece, cu atat se asterne praful.  Pe amintiri, pe rani, pe vise, pe irisi. Zilele trecute m-a intrebat o cunostinta cu care nu am mai vorbit de mult cum am trecut peste tot ce a insemnat ultima viata pe care am trait-o. Fara sa o transform intr-o drama, fara sa ma pierd pe mine, fara sa incetez sa mai sper.  Nu am stiut ce sa raspund.

Oamenilor li se pare ca fac atatea lucruri si ca visez in culori atat de vii si ca tot ce se intampla in jurul meu e condus de un “believe in magic” sau de un “ the best is yet to come” (de care, in realitate, m-am agatat cu incapatanare).

In timp ce timpul asta trece, ce vindeca defapt bucati din tine esti tu si putinii aia oameni din jurul tau ce te-au tinut de mana, in felul lor mai priceput, sau mai stangaci, la fiecare pas sau salt pe care l-ai facut. Oamenii vindeca. Timpul doar trece. Ranile se inchid daca le lasi sa se vindece singure, nu daca iti consumi energia sa cauti leacuri, licori, pansamente. Devin una cu tine daca le porti cu asumare, nu daca iti tatuezi peste ele ceva ce le ascunde povestea. E ok sa te mai pierzi din cand in cand, doar sa nu ramai acolo pierduta, sa iti croiesti, daca e nevoie, un alt drum spre tine. Sa incerci mai multe drumuri, sa privesti cerul din mai mult decat un singur unghi, sa intri si in ape reci, cu pietre dure si valuri repezi. Sa te cauti. Sa te cauti atat de mult, oricata energie ti-ar lua. Sa te cauti pana ce te gasesti.  Iar dupa ce te-ai gasit, sa nu mai lasi pe nimeni, niciodata, niciodata, niciodata, sa te piarda.

Continua sa zbori. Aripile tale nu sunt fragile. They are made of steel.