My reasons

Sunt mai bine de 4 luni de cand am blogul si nu l-am publicat. Nu stiu de ce nu o fac. Nici de ce i-am dat nastere. Mi-a venit asa, dintr-o data, sa scriu undeva ce-mi trece prin cap. Si, mai mult, prin inima. Asta sunt eu, cand nimeni nu se uita...
Nu mi-e frica sa-l fac public dar am o retinere. In fiecare zi ma intreb daca sa o fac sau nu si aleg sa nu.
Poate de la urmatorul 1 al lunii...

Ai cui suntem?

M-am intrebat mereu cine sunt. Si, mai mult, a cui sunt? A mea sau a altora? Sunt fiica mamei mele, sora fratelui meu, sunt totodata cel mai mare dusman si cea mai buna prietena a mea. Cred ca sunt singurele constante de pana acum ce vor ramane asa. In rest, oamenii vin si pleaca, ne dau si ne iau, ne pastreaza sau ne lasa, isi amintesc sau uita. Da, uita. Uita ca noi am crezut in ei cand altii n-o faceau, ca i-am ridicat cand erau la pamant, ca le-am dat casa sa le fie casa. Uita ca ne-au promis, fara ca noi sa le-o cerem, ca nu vor pleca niciodata. Sau, cel putin, ca nu vor uita.
Promisiunile au ajuns sa fie fraze de moment, cuvinte pentru a deschide usi, pentru a crea oportunitati, pentru a smulge zambete, pentru a trece peste inca o zi, pentru...
Azi, daca as putea, mi-as lua inapoi toate promisiunile facute. Si asta nu pentru a putea pleca cand vreau eu ci pentru a ramane pentru ca asa simt. Pentru ca nu prea mai pot sa fac asta ii eliberez totusi pe toti cei care mi-au promis cate ceva pana acum. De tot si de toate. Iar de azi nu mai sunt a nimanui decat a mea. A mea, in intregime.
Iar tu, dragostea mea, daca vei alege sa pleci, maine sau peste 10 ani, vei mai lasa in mine o samanta din care voi putea, la fel ca pasarea Phoenix din propria-i cenusa, sa inviu...

Courage

 

Cred ca de fiecare data cand amanam ceva ne apropiem de moarte. Sub toate formele ei. Am inteles asta tarziu. Nu prea tarziu insa, din fericire. Cand i-am smuls Tatei un ultimul te iubesc, cuvinte ce m-au ajutat sa ajung azi aici, am inteles ca trebuie sa rostesc cuvintele pe limba lor, la vremea lor, indiferent de consecinte. Si asta am inceput sa fac.Oamenilor care in fata ma lingusesc dar pe la spate vorbesc vrute si nevrute despre mine le-am spus ca stiu si ca nu e nevoie sa se mai osteneasca in prezenta mea. Celor care nu ma suporta si pe care ii voiam langa mine le-am arata cine sunt cu adevarat si le-am "cerut prietenia". Si lista poate continua. E drept, sunt adevaruri pe care daca le-as fi spus mi-ar fi schimbat poate cursul vietii, sunt porniri la care daca nu le-as fi dat, sau le-as fi dat drumul, lucrurile ar fi fost diferite. Sunt insa putine intrebarile "cum ar fi fost daca..." pe care pot sa mi le pun. Si asta pentru ca mie imi place sa vorbesc.
Singurul lucru care nu-mi da pace de cateva luni, in special de cateva saptamani, e absenta unei prietene dragi de care m-am indepartat, zic eu, pe buna dreptate sau ma rog, oarecum indreptatita, careia i-am fost "sefa" si mi-a predat demisia nu tocmai potrivit. Asa ca tocmai i-am trimis un sms.
Cred ca lucrurile trebuie spuse. Poate in aceeasi masura in care nu trebuie spuse. E alegerea noastra cum vrem sa traim, cum alegem sa fim, cat de puternici suntem sa acceptam sau suportam raspunsurile si reactiile pe care le provocam.
L-am vrut din prima secunda in care l-am vazut asteptandu-ma, cand mi-a deschis portiera si mi-a dat o floare. La plecare i-am spus ce am gandit: ramai. N-a mai plecat niciodata.

Pretul tacerii

Mi s-a parut mereu ca am fost diferita de cei din jurul meu. De cele mai multe ori pentru ca asa am vrut. Acum nu ma mai pot schimba. Nici nu vreau foarte tare, dealtfel. Nu fac compromisuri, nu mint decat daca adevarul ar durea prea tare, nu ma pun bine pe langa oamenii care m-ar putea ajuta, propulsa, ridica, nu laud si nu complimentez de fatada, nu zambesc politicos, nu inghit in sec si nu tac. Nu, nu tac. De cele mai multe ori platesc pentru asta. Uneori scump. Am pierdut oportunitati. Si oameni. Da, am pierdut oameni pe care nu stiu daca sa-i plang neaparat, din moment ce am ales constient sa fac ceva ce periclita relatia noastra. Da, categoric, am pierdut oportunitati. Puteam fi pe un post inalt intr-o multinationala daca mi-as fi pus de vreo 2 ori o rochie mai scurta si un ruj mai rosu. Puteam sta intr-un apartament cu vedere la mare, la soare, la stele. Puteam lua la rand tarile in care e musai sa ajungi si restaurantele in care trebuie sa mananci macar o data. Puteam. Inca pot.
Ma prefer insa asa. Iar ce simt cand intru in casa, in cea mai calda casa in care mi-a fost dat sa stau, nu se compara cu nimic din tot "ce as fi putut sa am".
Capul plecat sabia nu-l taie. Poate pana acum am avut noroc. Sper sa mai tina. Tot sus, tot mai sus am de gand sa-l tin!

Acum stiu

N-am stiut niciodata sa-mi aleg un loc sau un moment la care as vrea sa ma reintorc daca as putea. Anul asta insa mi-a adus, sub forma unui singur zambet, tot ce n-am mai indraznit sa sper ca voi primi. Mai sunt peste 2 luni pana in 2013, e adevarat ca lucrurile se pot rasturna in cea mai rea forma posibila, refuz insa sa cred asta si vreau sa-l decretez pe 2012 ca fiind cel mai spectaculos an al meu. Inca de pe acum.
Totul i se datoreaza unui singur om. Care a venit intr-o seara friguroasa de iarna, intr-un inceput de an de la care nu asteptam nimic si n-a mai plecat niciodata. Care a redefinit termeni esentiali - indragosteala, grija, acasa, iubire, promisiune, din lume si dintotdeauna, princess. Care m-a facut sa simt pentru prima data ce inseamna sa vrei sa-ti construiesti intreaga viata in jurul unui singur om. Care ma saruta seara de noapte buna si care imi aduce zorii dimineata. Cu care imi fac planuri de viitor, despre copiii frumosi si cuminti pe care ii vom avea.
Azi pot sa-mi inchid ochii si sa numesc locuri si momente in care am fost fericita. De data asta mi-ar fi greu sa aleg pentru ca sunt multe, nu pentru ca abia exista.
Si stiu, in 27 decembrie cand voi zbura pentru prima data, tinandu-mi strans de mana iubirea, de teama si emotie, de bucurie si de entuziasm, iar el imi va spune calm sa nu-mi fie frica, va fi meritat tot zbuciumul de pana acum. Atunci voi stii ca nu m-as intoarce la niciun alt moment din cei 27 de ani pe care voi fi aproape de a-i implini.
Si, pentru prima data, dupa nedrept de multi ani, voi fi aproape de Tata, acolo, dincolo de nori si aproape de stele, unde sta si-mi vegheaza.

Iti multumesc! Mi-ai pus praf de stele in palme...