M-am intrebat mereu cine sunt. Si, mai mult, a cui sunt? A mea sau a altora? Sunt fiica mamei mele, sora fratelui meu, sunt totodata cel mai mare dusman si cea mai buna prietena a mea. Cred ca sunt singurele constante de pana acum ce vor ramane asa. In rest, oamenii vin si pleaca, ne dau si ne iau, ne pastreaza sau ne lasa, isi amintesc sau uita. Da, uita. Uita ca noi am crezut in ei cand altii n-o faceau, ca i-am ridicat cand erau la pamant, ca le-am dat casa sa le fie casa. Uita ca ne-au promis, fara ca noi sa le-o cerem, ca nu vor pleca niciodata. Sau, cel putin, ca nu vor uita.
Promisiunile au ajuns sa fie fraze de moment, cuvinte pentru a deschide usi, pentru a crea oportunitati, pentru a smulge zambete, pentru a trece peste inca o zi, pentru...
Azi, daca as putea, mi-as lua inapoi toate promisiunile facute. Si asta nu pentru a putea pleca cand vreau eu ci pentru a ramane pentru ca asa simt. Pentru ca nu prea mai pot sa fac asta ii eliberez totusi pe toti cei care mi-au promis cate ceva pana acum. De tot si de toate. Iar de azi nu mai sunt a nimanui decat a mea. A mea, in intregime.
Iar tu, dragostea mea, daca vei alege sa pleci, maine sau peste 10 ani, vei mai lasa in mine o samanta din care voi putea, la fel ca pasarea Phoenix din propria-i cenusa, sa inviu...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu