Variabilele exista

Am iubit mereu inceputurile pentru ca au puterea sa scoata la iveala ce e mai bun din oameni. Ce urasc cu desavarsire insa e felul in care ne schimbam. Exista oameni (pana la urma si barbatii sunt tot oameni) care m-au cucerit prin simplitate si sinceritate cand credeam ca niciuna din ele nu se mai intalneste. Mi s-a parut greu de crezut la inceput dar dupa indelungi asigurari ca nu exista masti sau lucruri ascunse, am cedat. Am crezut. M-am indragostit. Am devenit din omul rece si stapan pe el, calda. Fluturii din stomac au format stoluri intregi si m-au invadat. Si am ajuns sa nu imi mai apartin. Sa nu mai stiu sa gandesc sau sa simt la singular, sa inchid usile spre lume pentru a putea deschide ferestrele spre dragoste. Numai ca am omis ceva din calculul matematic pe care degeaba il facem cand suntem indragostiti: variabilele exista. Si nu le putem controla. Cand omul de langa tine incepe sa se schimbe crezi ca poate tu esti de vina, ca nu faci destul, ca nu mai faci ce faceai, ca lucrurile stau in puterea ta sa le readuci la forma initiala. Apoi, dupa ce inlaturi toate variabilele ce tin de tine, daca nu ai surpriza sa constati ca tu erai vinovata si sa repari lucrurile, constientizezi ca problema e la el. Ca EL s-a schimbat. 

Nu mai simte nevoia sa iti deschida portiera, flori primesti la ocazii speciale doar si zambetul cu care ti le da nu mai e strengaresc, nu mai simte nevoia sa te scoata la cina in oras, e mai facil sa ii gatesti tu, cand mergeti la petreceri nu simte nevoia tandreturilor, esti a lui oricum, nu e nevoie sa vada lumea ca e neaparat ceva intre voi. Uita sa iti spuna, in repetate randuri si inainte de a i se urca bautura la cap, ca esti cea mai frumoasa din incapere. Barbatii din jur se uita la tine insistent dar el se preface ca nu vede, e prea sigur pe el, sau pe tine. Totuna. Nu mai are nicio urma de entuziasm dupa o zi intreaga in care nu te-a auzit sau vazut. Te suna pentru ca are nevoie de ceva, vocea ta nu-l mai "linisteste"ca odinioara. Lucrurile sau locurile pe care iti doresti sa le vezi, si el stie, nu mai sunt de interes, o sa le vezi tu candva si singura. De ce te-ar tine seara in brate, e mai confortabil fiecare cu perna lui. 

Si altele. Poate nu la fel de evidente sau de insemnate pentru lumea de dinafara pentru ca faceau, pana la urma, parte din tandreturile si intimitatile voastre. Din inceputuri. Da, din inceputuri... Poate nici nu ti le mai amintesti pe toate. Nu le mai stii, sau nu mai poti sa ti le amintesti.

Nu stiu daca sunt de moda veche dar eu chiar iau relatiile in serios! Inca cred, in ciuda tuturor incercarilor vietii de a-mi demonstra contrariul, ca exista oameni care nu se schimba, care te pot iubi o viata intreaga la fel ca in prima zi, care se pot bucura sa te vada si o pot face la nesfarsit, care asteapta dimineata numai ca sa iti simta mirosul pielii, care adora sa fii suparata putin ca sa te imbuneze, care simt ca viata e prea scurta pentru a-ti arata tot ce sunt in stare sa faca pentru tine, care te iubesc si fac din asta, un scop in sine. Pana la urma, pentru ce altceva are sens sa traim daca nu pentru dragoste? Daca nu prin dragoste? Pentru bani, avere, putere si faima? Oricat de plin ti-ar fi paharul de acestea se poate rasturna si le poti pierde pe toate intr-o clipa. Dragostea, in schimb, ramane. Daca omul de langa noi se schimba, inseamna ca ceva s-a intamplat. Ca s-a instalat mai mult decat obisnuinta, rutina. Ca s-a ajuns la mai mult decat doar la "confort zone''. Ca e timpul sa iti iei inapoi promisiunile si visele si sa te muti in alta zare, in alta inima. Ca aici nu mai ai loc. 

Variabilele exista. Tin de noi, sau tin de altii. Unele pot fi indreptate, altele nu. Unele merita indreptate, altele nu.

Try...  http://www.youtube.com/watch?v=pPtlSF4TlJE

This could be...

Am blog dar nu sunt bloggerita. Oricum, e mult spus blog atat timp cat nu e public. Sunt foarte putine blogurile pe care le urmaresc si toate fac parte din Marea Dragoste, toate danseaza Tango. Am vazut insa in ultimul timp articole peste articole, scrise de barbati, despre femeia ideala, despre femeia etalon, despre femeia exceptie. Unele din ele sunt scrise atat de bine incat, daca ti-ar fi tie dedicate, ti-ar putea sterge tot trecutul, te-ar putea face sa uiti tradarea, durerea, dorul.
Daca ies din carapacea mea si privesc fiecare poveste in parte din afara, stiu exact unde am gresit, cine a iubit mai mult, cine a uitat prea repede. Daca ar fi sa o iau de la capat probabil ca as face aceleasi greseli. Imi stiu locul in fiecare relatie, in fiecare incercare, in fiecare izbanda, in fiecare infrangere. Sunt oameni carora nu le-am dat nicio sansa si, evident, foarte putini, dar exista, carora le-am dat prea multe. Fiecare a vazut alta latura a mea.
Nu stiu daca am fost vreodata femeia exceptie. Si nici nu mai conteaza. Stiu insa ca vreau ca tu, iubitul meu, sa simti, cand ma privesti, ca linistea n-a fost nicicand mai aproape de tine. Sa gusti, cand ma saruti, toate aromele lumii. Sa ai, cand ma strangi in brate, sentimentul ca-ti sunt de ajuns pentru totdeauna. Sa stii ca asa cum sunt cu tine nu am mai fost cu nimeni niciodata. Si nici nu voi mai fi. Vreau sa imi desenezi in fiecare vara cate o inima pe nisipul sarat, sa ma duci in cate un castel, sa imi aduci cate o stea mai aproape. Asa, la fel ca in prima noastra vara.
Unii zic ca paradisul chiar exista, ca ni se poate asterne in fata in fiecare zi. Trebuie doar sa stim unde sa ne oprim. Si sa vrem sa nu mai plecam.

This could be...paradise http://www.youtube.com/watch?v=1G4isv_Fylg

New beginnings

Imi amintesc perfect ce am facut in ziua aceasta in ultimii doi ani din viata mea. Lucruri complet opuse. Intr-unul, ingropam o poveste, o viata. In urmatorul, invatam sa privesc spre cer si incepeam sa car dupa mine o valiza de vise. Timpul trece nedrept de repede. Si ne ia, o data cu el, nedrept de multe lucruri. Dar, pentru ca nu avem de ales, invatam sa traim cu ce ne ramane: o jumatate de inima in piept - sfasiata, o jumatate de soare care arde prea tare, o jumatate de nor ce se scutura prea des peste noi, o jumatate de luna care ne tine de urat in noptile ce devin prea lungi, o jumatate de zambet ce defapt ascunde tristete, o jumatate de gest pe care il facem din teama de a nu ni se atrofia muschii, parti mici din visele ce inca nu ne putem opri din a le tine cu noi si un morman, imens si greu de dus in spate, cu amintiri.  

O luam de la capat. O vreme traim doar cu noi, cu dorurile si durerile pe care credem ca doar noi le putem intelege, ca doar noua ne-a fost dat sa le intalnim. Unii ne lasa in pace sa ni se vindece ranile, altii se bucura pe la spate, "stiau" ei ca aici se va ajunge, auzim mereu "lasa, va fi bine", suntem batuti pe umar a consolare sau aprobati ca si nebunii de care iti e teama sa nu-i pornesti, cu un gest nevinovat, impotriva ta. Tu stii si crezi, in sufletul tau, ca nimeni nu te intelege cu adevarat, dragostea ta n-a fost la fel cu a altora, a ta a fost adevarata, a fost mare, rotunda, completa. Pana intr-o zi. Cand toate se schimba. Din nimic. Dintr-un gest aparent insignifiant. Dintr-un fluture care se nimereste sa zboare pe langa tine, dintr-un batran brazdat de riduri dar cu fata senina si cu ochiii impacati, dintr-o privire aruncata pe strada, mult prea insistent, care iti ridica moralul, dintr-un telefon pe care il asteptai si nu credeai ca o sa mai vina, dintr-o carte pe care ai citit-o pe nerasuflate, dintr-un milion de franturi. Sau din nimic.

Poate e adevarat, poate chiar suntem in stare sa atragem sau respingem lucruri si oameni prin felul in care sufletul nostru e inchis sau deschis.

In ultima zi din 2011 am primit un mesaj: "Astepti un an mai bun?" Plecasem acasa, la mama, departe de oameni, de amintiri, de viata noua ce incercam sa o incep si numai nu reuseam, refuzasem orice invitatie de Revelion, voiam sa fiu doar cu ea. Si cu mine. Nu, nu asteptam un an mai bun. Eram bucuroasa si recunoscatoare ca am avut puterea de a depasi primul an in care am fost nevoita sa invat sa traiesc singura, sa mor, sa inviu. Imi doream doar liniste. Atat. Stiam ca daca vreau pot muta muntii din loc. Ca lucrurile stau in puterea mea. Trebuia doar sa vreau. Pana atunci nu am vrut. Am raspuns la mesaj: Nu. Dar sunt pregatita pentru el.

Dupa doua zile m-am intors in minuscula mea garsoniera. Acum voiam! Acum eram pregatita! Am deschis larg ferestrele sufletului si am tras in piept aerul rece si proaspat al iernii. Cei 10 mp ai casutei ce mi-a gazduit tristetea erau acum neincapatori pentru mine si visele mele. Dupa alte doua zile a aparut "el". Iar restul e istorie. Ce inca se scrie cu un condei cu penita de aur.

Inceputurile sunt adesea deghizate in sfarsituri dureroase...