Imi amintesc perfect ce am facut in ziua aceasta in ultimii doi ani din viata mea. Lucruri complet opuse. Intr-unul, ingropam o poveste, o viata. In urmatorul, invatam sa privesc spre cer si incepeam sa car dupa mine o valiza de vise. Timpul trece nedrept de repede. Si ne ia, o data cu el, nedrept de multe lucruri. Dar, pentru ca nu avem de ales, invatam sa traim cu ce ne ramane: o jumatate de inima in piept - sfasiata, o jumatate de soare care arde prea tare, o jumatate de nor ce se scutura prea des peste noi, o jumatate de luna care ne tine de urat in noptile ce devin prea lungi, o jumatate de zambet ce defapt ascunde tristete, o jumatate de gest pe care il facem din teama de a nu ni se atrofia muschii, parti mici din visele ce inca nu ne putem opri din a le tine cu noi si un morman, imens si greu de dus in spate, cu amintiri.
O luam de la capat. O vreme traim doar cu noi, cu dorurile si durerile pe care credem ca doar noi le putem intelege, ca doar noua ne-a fost dat sa le intalnim. Unii ne lasa in pace sa ni se vindece ranile, altii se bucura pe la spate, "stiau" ei ca aici se va ajunge, auzim mereu "lasa, va fi bine", suntem batuti pe umar a consolare sau aprobati ca si nebunii de care iti e teama sa nu-i pornesti, cu un gest nevinovat, impotriva ta. Tu stii si crezi, in sufletul tau, ca nimeni nu te intelege cu adevarat, dragostea ta n-a fost la fel cu a altora, a ta a fost adevarata, a fost mare, rotunda, completa. Pana intr-o zi. Cand toate se schimba. Din nimic. Dintr-un gest aparent insignifiant. Dintr-un fluture care se nimereste sa zboare pe langa tine, dintr-un batran brazdat de riduri dar cu fata senina si cu ochiii impacati, dintr-o privire aruncata pe strada, mult prea insistent, care iti ridica moralul, dintr-un telefon pe care il asteptai si nu credeai ca o sa mai vina, dintr-o carte pe care ai citit-o pe nerasuflate, dintr-un milion de franturi. Sau din nimic.
Poate e adevarat, poate chiar suntem in stare sa atragem sau respingem lucruri si oameni prin felul in care sufletul nostru e inchis sau deschis.
In ultima zi din 2011 am primit un mesaj: "Astepti un an mai bun?" Plecasem acasa, la mama, departe de oameni, de amintiri, de viata noua ce incercam sa o incep si numai nu reuseam, refuzasem orice invitatie de Revelion, voiam sa fiu doar cu ea. Si cu mine. Nu, nu asteptam un an mai bun. Eram bucuroasa si recunoscatoare ca am avut puterea de a depasi primul an in care am fost nevoita sa invat sa traiesc singura, sa mor, sa inviu. Imi doream doar liniste. Atat. Stiam ca daca vreau pot muta muntii din loc. Ca lucrurile stau in puterea mea. Trebuia doar sa vreau. Pana atunci nu am vrut. Am raspuns la mesaj: Nu. Dar sunt pregatita pentru el.
Dupa doua zile m-am intors in minuscula mea garsoniera. Acum voiam! Acum eram pregatita! Am deschis larg ferestrele sufletului si am tras in piept aerul rece si proaspat al iernii. Cei 10 mp ai casutei ce mi-a gazduit tristetea erau acum neincapatori pentru mine si visele mele. Dupa alte doua zile a aparut "el". Iar restul e istorie. Ce inca se scrie cu un condei cu penita de aur.
Inceputurile sunt adesea deghizate in sfarsituri dureroase...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu