In timpul ultimei operatii pe suflet deschis pe care am suferit-o, i-am rugat pe medici sa intre si in cutiuta cu amintiri si sa stearga tot. Mi-au garantat ca nu vor ramane urme, altfel nu as fi vrut. Nu m-am interesat inainte care e rata de reusita a interventiilor de acest gen, a fost totul prea din scurt. M-au informat ca exista aceasta posibilitate, de a inlatura orice urma de amintire si am acceptat. Calculul a fost simplu, sa traiesc fara a-mi aminti de tine mi se parea cea mai buna varianta propusa vreodata de cineva. Ceva insa nu a functionat. Din primele minute in care am simtit ca ma doare mi-am dat seama ca nu este vorba despre altceva decat despre urmele tale inca prezente in mine.
”Ei” zic ca ma voi vindeca, ca inima imi bate in parametrii normali, ca imi pune sangele in miscare atat cat trebuie, ca oxigenul e pompat ca la carte, etc. Ca timpul vindeca. Si ca am nevoie doar de rabdare.
”Ei” habar nu au despre ce vorbesc. Habar nu au cat e de greu sa cari dupa tine, zi de zi, noapte de noapte, un mormam de gesturi, de zambete, de promisiuni. Cum fiecare miros te duce undeva in trecut. Cum fiecare vara ti se pare irosita. Cum cerul nu mai e niciodata suficient de albastru, cum norii sunt prea grei, cum nu mai crezi in nimeni si in nimic, cum inima ta nu mai freamata, doar bate...
"Intai de toate, nu atinge acele. In al doilea rand, stapaneste-ti mania. In al treilea rand, niciodata, nici in vecii vecilor, nu te indragosti. Caci atunci, pentru totdeauna, acul care arata orele la ceasornicul inimii tale iti va strapunge pielea, oasele ti se vor sfarama, iar mecanica inimii se va strica iarasi."
De regula, cand ne pregatim pentru un drum lung pe care il facem cu masina, imi iau cu mine toate temerile privitoare la vreme, la trafic, la ce las in urma. Nu imi place viteza, am o obsesie legata de siguranta si ma sperie foarte tare lucrurile pe care nu le pot controla.
Cand merg insa pe distante scurte nu ma gandesc la nimic din toate acestea. Asta, pana azi. Era o zi obisnuita de sambata in care incropim rapid un plan, ne strangem gentuta de plaja si fugim pe malul unei ape. In oras, trafic lejer, semne de ploaie si cam atat. Dupa nici 10 km pe campul din stanga un camion ardea. E fier in fond si la urma urmei, o fi costand niste bani dar cam atat, era clar ca niciun om nu era ranit. La vreo doua localitati distanta o masina facuta praf intr-un parapet, urme de sange pe airbag dar nicio victima. Eram doar un spectator la tot ce se intampla in jur. Dupa cateva ore de nori fara soare am pornit inapoi spre casa. Primii km am mers in coloana in prima treapta de viteza. Erau in fata niste camioane ce, credeam eu, nu pot urca mai repede din cauza gabaritului. Am vazut apoi prima masina de politie, apoi inca una, un politist ne ghida pe prima banda de pe contrasens si, inevitabil, am ajuns si la sursa blocajului - o masina ce avea sub rotile din fata o persoana care nu mai misca.
Nu stiu cum am condus pana acasa. Incet, in mod sigur. Tocmai ce vorbisem cu mama la telefon deci, in ciuda instinctului de a o suna, nu am facut-o. Tremuram toata, nu mai eram buna de nimic. Au trecut cateva ore bune si eu inca il vad zacand pe jos.
Oamenii de care ne agatam cand ne e greu sunt, in majoritatea cazurilor, cei din familie. Si chiar daca o parte din ei sunt in varsta, nu te gandesti aproape niciodata ca i-ai putea pierde. Eu i-am pierdut aproape pe toti. Inafara de mama nu mai am pe nimeni trecut de varsta a 3 a. Pana sa vezi moartea sub ochii tai nu te gandesti niciodata la ea. Sau la oamenii de care te-ar putea priva, intr-o secunda, pentru totdeauna.
Pentru mine linistea e definita de sunetul vocii mamei mele cand o sun si inca imi raspunde la telefon. Cat timp o am pe ea, nimic nu mi se pare imposibil. Asa ca o sun in nestire, de zeci de ori pe zi, in conversatii ce uneori se rezuma doar la " ce faci? ". In ciuda tuturor pierderilor de pana acum, pe ea nu concep ca nu o sa o mai am intr-o zi.
Cu siguranta avem toti cate o slabiciune. Un calcai al lui Ahile care ne merge pana in inima. Gresim crezand ca avem timp sa le spunem sau sa le aratam oamenilor de langa noi cat sunt de importanti pentru linistea noastra. Si amanam. Apoi uitam. Pana intr-o zi in care ne trezim cu un morman de lucruri nespuse pe care insa nu mai are cine sa le asculte.
Pune mana pe telefon si suna. Ia cheile de la masina si pleaca. Nu irosi inca o zi...
Nu tin minte cine a iubit mai mult, nici cine a gresit mai mult. Defapt, mi-as putea aminti daca as vrea. Dar nu.
Tin insa minte, cu lux de amanunte, toate noptile tarzii in care tu si eu defineam cuvantul ”impreuna” intr-un mod atat de banal si totusi, atat de suficient. Nu ne-am promis prea multe lucruri pentru ca am avut mereu siguranta ca ” pentru totdeauna - doar pe tine- cel mai mult” sunt termeni prea vagi pentru a defini ceva in ceea ce ne priveste. Luam zilele una cate una. Una cate una ne era de ajuns.
Apoi tu ai vrut mai mult. Ai strans zilele petrecute impreuna si ti-a iesit un numar mare pe care n-ai stiut sa-l gestionezi, asa ca ai dedus ca e nevoie sa trecem la un alt nivel. Tu zici ca ai simtit, eu zic ca ai dedus. Adevarul o fi la mijloc. Adevarul nu ne mai e de niciun folos. Nu te-ai gandit ca poate nu sunt pregatita, ca vrand asta s-ar putea sa strici lucrurile, ca uneori mai putin e mai mult.
Ar fi frumos sa spun acum ca ne-am strans mana ca doi oameni maturi si ne-am asumat despartirea. Ar fi. Pacat ca n-a fost asa. Nici asta insa nu mai conteaza. Ce conteaza e ca dupa o vreme de asumare si neasumare, de porniri si refulari, de freamat si amintiri, de lipsa unuia din viata altuia, am lasat balta tot (oameni, planuri, promisiuni) si am deschis o mare paranteza pentru a ne include, inca o data, pe unul in viata celuilalt.
Auzisem atatea povesti despre -ata pe care daca o tai o sa-i simti mereu nodul oricat de bine l-ai face, despre iubirea in care daca intervine dezamagirea nu va mai fi niciodata rotunda ca la inceput, despre oamenii ce, o data despartiti nu mai stiu rezona oricat ar incerca, etc, (bla-bla-uri mai mult la vremea aceea). Degeaba primesti avertismente, degeaba citesti carti, degeaba stii exemple clare din viata altora. Tu o tii pe a ta. Tu esti sigura ca povestea ta e altfel decat a tuturor, ca dragostea ta e mai mare, ca semnele sunt mai clare, ca revenirile nu sunt definite ca fiind urmarile unor plecari, ca... Si te incapatanezi. Ierti si uiti c-ai plecat, c-a plecat, c-ai gresit, c-a gresit. Gasesti motive, justifici comportamente, crezi explicatii. Incerci sa o iei de la capat.
Si asta am facut. Am luat-o de la capat. Din prima zi am incercat sa par a simti ca sunt unde mi-e locul. Adica inapoi langa tine. Ai incercat sa-mi spui ce ai facut in toate lunile in care nu am stiut nimic unul de celalalt dar te-am oprit. Nu voiam sa stiu. Cred ca nu voiam sa accept ca ai putut trai fara mine si, mai mult, ca am putut trai fara tine. Vorbeam doar despre lucruri prezente si ne zambeam, mai mult politicos decat din suflet, unul altuia. Toate gesturile, cel putin ale mele, erau parca mecanice. Tu tot asteptai sa izbucnesc, eu eram surprinzator de calma. Cred ca am stiut din primele clipe ca nu o sa mearga. Aveam nevoie insa sa mi-o si dovedesc, aveam nevoie sa duc o ultima lupta in numele iubirii, aveam nevoie sa elimin intrebarile de genul "cum ar fi fost daca?" ce stiu ca m-ar fi bantuit mereu. I needed a closure. I had one.
Nu ma mai gandesc la zilele acelea. Stiu rezultatul lor pentru ca l-am vrut si l-am primit. Nu m-as fi intors la ele daca azi, cel mai vechi prieten al meu - cum ii place lui sa isi spuna, nu mi-ar fi povestit despre cea care, cred eu (si el) e marea lui iubire pierduta. Am simtit pe masura ce imi povestea toata nedreptatea lumii, inca o data, adanc in piept. As fi urlat in locul lui ca nu e corect, ca lucrurile ar trebui sa stea altfel. Ii spun in schimb aici ca eu cred, din tot sufletul meu ca, daca doi oameni sunt meniti sa fie impreuna, vor gasi o cale, ca, daca iubirea exista iar purtatorii ei au suficient curaj sa lupte, ea va triumfa. Ca nimic nu e prea greu, prea sus, prea mult. Ca nu exista "nu pot", doar "nu vreau"! Ca e mereu o cale...
Zilele trecute mi-a povestit o prietena despre o intalnire la care fusese. Cum il placea din multe privinte insa nu putea trece peste faptul ca era prea mic de inaltime. Ea e inalta, frumoasa si sensibila. E adevarat, nu merita mai putin de la omul de langa ea. Nu m-am putut abtine si i-am spus sa-i acorde, totusi, o sansa.
Gresim de foarte multe ori etichetand oamenii de dinainte de a-i cunoaste. Pentru ca am fost raniti de prea multe ori credem ca dragostea poate fi doar dureroasa, pentru ca prietenii ne-au intors de prea multe ori spatele credem ca ne sunt de ajuns amicii, pentru ca cineva ne spune ca am arata mai bine blonde, ne facem blonde chiar daca e ultima culoare pentru care am fi optat, ne infometam pentru a incapea in hainele cumparate cu o masura mai mica, ne cocotam pe tocuri incomode, ne imbracam in haine multicolore si ne punem rujul rosu pentru zilele negre. Auzim peste tot ca trebuie sa fim aranjate chiar si atunci cand ducem gunoiul pentru ca, nu e asa, nu stim niciodata de unde sare iepurele. Postam pe facebook poze sau piese prin care dam impresia ca asteptam un print care sa ne salveze cand, defapt, noi il asteptam doar pe el, un el caruia i-am dat tot dar care n-a stiut ce sa faca cu atata iubire. Zambim tot mai des cu buzele si tot mai putin cu sufletul iar ochii nostri privesc tot mai rar spre inaltimi. Ne formam ideea ca independenta inseamna sa facem orice, oricand, cu oricine si ajungem sa ne indepartam tot mai tare de cine suntem noi cu adevarat, iar seara, in singuratatea casei noastre, nu mai stim cine suntem fara machiaj, fara zambetul din oficiu, fara ochelarii mari de soare ce ne ascund tristetea.
I”ve been there, I”ve done that... si chiar daca stiam ca e gresit ce fac, sunt rani, adanci si grele, care doar asa pot fi vindecate. Sunt oameni pe care sa ii lasam sa intre in viata noastra cu aceeasi usurinta cu care ii poftim sa plece pentru ca avem nevoie/voie sa nu simtim nimic, ne aruncam cu ochii inchisi dar cu bratele deschise pentru ca nu trebuie sa ne gandim la urmari.
O tinem asa o vreme buna, pana cand ne ducem toate luptele la capat. Cele cu noi insine sunt cele mai inversunate. Apoi lucrurile incep sa se aseze. Incepem curatenia sufletului si triem tot mai mult oamenii din viata noastra pana raman doar cei ce conteaza. Nu ne mai dorim utopii iar acum il asteptam pe baiatul simplu ce va redefini iubirea, nu pe cel complicat si dorit (si avut) de toate fetele. Va incepe un nou capitol in viata noastra. Unul pe care daca il vom urca cu pasi mici dar potriviti, nu va necesita pauze, sfarsituri, reveniri, lupte sau lacrimi. Aceasta va fi povestea mult asteptata.
Traim o singura data, dar daca stim cum sa o facem, o data ne e de ajuns!
