Vine o zi...

De regula, cand ne pregatim pentru un drum lung pe care il facem cu masina, imi iau cu mine toate temerile privitoare la vreme, la trafic, la ce las in urma. Nu imi place viteza, am o obsesie legata de siguranta si ma sperie foarte tare lucrurile pe care nu le pot controla.
Cand merg insa pe distante scurte nu ma gandesc la nimic din toate acestea. Asta, pana azi. Era o zi obisnuita de sambata in care incropim rapid un plan, ne strangem gentuta de plaja si fugim pe malul unei ape. In oras, trafic lejer, semne de ploaie si cam atat. Dupa nici 10 km pe campul din stanga un camion ardea. E fier in fond si la urma urmei, o fi costand niste bani dar cam atat, era clar ca niciun om nu era ranit. La vreo doua localitati distanta o masina facuta praf intr-un parapet, urme de sange pe airbag dar nicio victima. Eram doar un spectator la tot ce se intampla in jur. Dupa cateva ore de nori fara soare am pornit inapoi spre casa. Primii km am mers in coloana in prima treapta de viteza. Erau in fata niste camioane ce, credeam eu, nu pot urca mai repede din cauza gabaritului. Am vazut apoi prima masina de politie, apoi inca una, un politist ne ghida pe prima banda de pe contrasens si, inevitabil, am ajuns si la sursa blocajului - o masina ce avea sub rotile din fata o persoana care nu mai misca.
Nu stiu cum am condus pana acasa. Incet, in mod sigur. Tocmai ce vorbisem cu mama la telefon deci, in ciuda instinctului de a o suna, nu am facut-o. Tremuram toata, nu mai eram buna de nimic. Au trecut cateva ore bune si eu inca il vad zacand pe jos.

Oamenii de care ne agatam cand ne e greu sunt, in majoritatea cazurilor, cei din familie. Si chiar daca o parte din ei sunt in varsta, nu te gandesti aproape niciodata ca i-ai putea pierde. Eu i-am pierdut aproape pe toti. Inafara de mama nu mai am pe nimeni trecut de varsta a 3 a. Pana sa vezi moartea sub ochii tai nu te gandesti niciodata la ea. Sau la oamenii de care te-ar putea priva, intr-o secunda, pentru totdeauna.

Pentru mine linistea e definita de sunetul vocii mamei mele cand o sun si inca imi raspunde la telefon. Cat timp o am pe ea, nimic nu mi se pare imposibil. Asa ca o sun in nestire, de zeci de ori pe zi, in conversatii ce uneori se rezuma doar la " ce faci? ". In ciuda tuturor pierderilor de pana acum, pe ea nu concep ca nu o sa o mai am intr-o zi.

Cu siguranta avem toti cate o slabiciune. Un calcai al lui Ahile care ne merge pana in inima. Gresim crezand ca avem timp sa le spunem sau sa le aratam oamenilor de langa noi cat sunt de importanti pentru linistea noastra. Si amanam. Apoi uitam. Pana intr-o zi in care ne trezim cu un morman de lucruri nespuse pe care insa nu mai are cine sa le asculte.

Pune mana pe telefon si suna. Ia cheile de la masina si pleaca. Nu irosi inca o zi...


Vine o zi...