Reveniri

Nu tin minte cine a iubit mai mult, nici cine a gresit mai mult. Defapt, mi-as putea aminti daca as vrea. Dar nu.
Tin insa minte, cu lux de amanunte, toate noptile tarzii in care tu si eu defineam cuvantul ”impreuna” intr-un mod atat de banal si totusi, atat de suficient. Nu ne-am promis prea multe lucruri pentru ca am avut mereu siguranta ca ” pentru totdeauna - doar pe tine- cel mai mult” sunt termeni prea vagi pentru a defini ceva in ceea ce ne priveste. Luam zilele una cate una. Una cate una ne era de ajuns.

Apoi tu ai vrut mai mult. Ai strans zilele petrecute impreuna si ti-a iesit un numar mare pe care n-ai stiut sa-l gestionezi, asa ca ai dedus ca e nevoie sa trecem la un alt nivel. Tu zici ca ai simtit, eu zic ca ai dedus. Adevarul o fi la mijloc. Adevarul nu ne mai e de niciun folos. Nu te-ai gandit ca poate nu sunt pregatita, ca vrand asta s-ar putea sa strici lucrurile, ca uneori mai putin e mai mult.

Ar fi frumos sa spun acum ca ne-am strans mana ca doi oameni maturi si ne-am asumat despartirea. Ar fi. Pacat ca n-a fost asa. Nici asta insa nu mai conteaza. Ce conteaza e ca dupa o vreme de asumare si neasumare, de porniri si refulari, de freamat si amintiri, de lipsa unuia din viata altuia, am lasat balta tot (oameni, planuri, promisiuni) si am deschis o mare paranteza pentru a ne include, inca o data, pe unul in viata celuilalt.

Auzisem atatea povesti despre -ata pe care daca o tai o sa-i simti mereu nodul oricat de bine l-ai face, despre iubirea in care daca intervine dezamagirea nu va mai fi niciodata rotunda ca la inceput, despre oamenii ce, o data despartiti nu mai stiu rezona oricat ar incerca, etc, (bla-bla-uri mai mult la vremea aceea). Degeaba primesti avertismente, degeaba citesti carti, degeaba stii exemple clare din viata altora. Tu o tii pe a ta. Tu esti sigura ca povestea ta e altfel decat a tuturor, ca dragostea ta e mai mare, ca semnele sunt mai clare, ca revenirile nu sunt definite ca fiind urmarile unor plecari, ca... Si te incapatanezi. Ierti si uiti c-ai plecat, c-a plecat, c-ai gresit, c-a gresit. Gasesti motive, justifici comportamente, crezi explicatii. Incerci sa o iei de la capat.

Si asta am facut. Am luat-o de la capat. Din prima zi am incercat sa par a simti ca sunt unde mi-e locul. Adica inapoi langa tine. Ai incercat sa-mi spui ce ai facut in toate lunile in care nu am stiut nimic unul de celalalt dar te-am oprit. Nu voiam sa stiu. Cred ca nu voiam sa accept ca ai putut trai fara mine si, mai mult, ca am putut trai fara tine. Vorbeam doar despre lucruri prezente si ne zambeam, mai mult politicos decat din suflet, unul altuia. Toate gesturile, cel putin ale mele, erau parca mecanice. Tu tot asteptai sa izbucnesc, eu eram surprinzator de calma. Cred ca am stiut din primele clipe ca nu o sa mearga. Aveam nevoie insa sa mi-o si dovedesc, aveam nevoie sa duc o ultima lupta in numele iubirii, aveam nevoie sa elimin intrebarile de genul "cum ar fi fost daca?" ce stiu ca m-ar fi bantuit mereu. I needed a closure. I had one.

Nu ma mai gandesc la zilele acelea. Stiu rezultatul lor pentru ca l-am vrut si l-am primit. Nu m-as fi intors la ele daca azi, cel mai vechi prieten al meu - cum ii place lui sa isi spuna, nu mi-ar fi povestit despre cea care, cred eu (si el) e marea lui iubire pierduta. Am simtit pe masura ce imi povestea toata nedreptatea lumii, inca o data, adanc in piept. As fi urlat in locul lui ca nu e corect, ca lucrurile ar trebui sa stea altfel. Ii spun in schimb aici ca eu cred, din tot sufletul meu ca, daca doi oameni sunt meniti sa fie impreuna, vor gasi o cale, ca, daca iubirea exista iar purtatorii ei au suficient curaj sa lupte, ea va triumfa. Ca nimic nu e prea greu, prea sus, prea mult. Ca nu exista "nu pot", doar "nu vreau"! Ca e mereu o cale...




Kiss me hot before you go...