Fuga din paradis

Probabil ca legile omenesti fac ca fiecare inceput sa isi aiba sfarsitul. M-am supus de prea putine ori acestor legi, motiv pentru care acest sfarsit al verii, al vacantelor, al paradisului gasit si-apoi pierdut e un inceput al lucrurilor ce vor veni. Am inteles destul de tarziu, dar nu prea tarziu, ca posibilitatea ca unele lucruri sa se intample/sa nu se intample sta in puterea noastra. Ca, atunci cand lasi frustrarile deoparte, cand nu te mai intereseaza tot ce se intampla in jurul tau ci te focusezi pe tine, cand timpul pe care il petreci doar tu cu tine nu ti se mai pare o pierdere de vreme ci regasesti in interiorul tau o companie placuta, o poarta spre infinit ti se deschide in fata.
Nu stiu cum s-a simtit Eva in Paradisul ei si mi-e aproape imposibil sa descriu in cuvinte cum m-am simtit eu in Paradisul meu. Am trait stari si emotii pe care nici cel mai iscusit fotograf nu le-ar fi putut surprinde in obiectiv si nici cel mai fin orator nu le-ar fi putut da glas. Retina mea le are insa atat de bine intiparite iar sufletul meu si-a luat din ele toata seva pe care o putea gazdui.
Acum, de acum, Paradisul are un nume: Apraos Beach.
In fiecare dimineata am deschis, o data cu ferestrele sufletului, ferestrele balconului cu vedere la mare. Si, tot asa, le-am inchis seara.
Am plecat de acasa stiind ca mergem in Corfu. Atat. Am coborat din feribot si am pus degetul pe gps pe cea mai pustie plaja pe care am gasit-o. In zilele ce au urmat am facut zeci de km in tot golful, nu am gasit alta la fel. Nisip mai fin, apa mai limpede si liniste mai multa nu am mai gasit nicaieri. Am decretat-o ca fiind plaja noastra. Si asa va ramane .
Pentru anul viitor voiam alta tara, alta mare, alta plaja. Asa e frumos, sa vezi cat mai multe. Dar, dupa cateva ore dupa ce am plecat, am stabilit ca si vara viitoare tot aici ne va gasi, ca nu putem altfel.
Am zis mereu ca eu fac parte din romanii care reusesc la ei in tara, acum insa simt ca as putea lasa tot peste noapte si m-as muta aici. ”Aici” mi s-a deschis o lume cum inainte doar visam ca exista.
Soarele, indiferent cat a fost de puternic, nu m-a ars in nicio zi. Iar marea, of, marea...a fost de o culoare ce credeam ca o poti vedea doar in pozele photoshop-ate. Rasaritul l-am ratat dar apusuri mai spectaculoase nu am vazut niciodata. Am incremenit in fata lor. In maretia lor. In nimicnicia mea.
Inca un an o sa tot visez la Paradisul ce acum stiu ca exista! Pana la urma, un an trece repede.

 

 

The Song

De cate ori mi-e greu si urat ascult in nestire o piesa. Ea ma intoarce intr-o perioada grea a vietii mele, cand eram prinsa intre doua lumi (una imaginara) din care credeam ca nu am scapare. Imi amintesc cum am asteptat cuminte sa urce Scorpions pe scena iar mai apoi sa ii vina randul. Imi mai amintesc ca am cantat-o plangand si ca m-a durut mai tare decat orice altceva ascultasem pana atunci. Apoi am mers acasa si ascultatul ei a devenit un ritual. Credeam tot mai tare in ea, in versuri. Nu stiu daca s-a saturat de mine, cert e ca intr-o zi, mesajul ei a devenit realitate.
Locuiam singura in garsoniera mea minuscula din centru dar acum nu mai priveam descumpanita pe fereastra la oamenii ce pareau a avea o viata. Acum aveam si eu una. Ce conta ca nu era in prezent? Era una ce stiam eu ca va veni. Asa zicea cantecul meu. Nu avea cum sa ma minta.

De atunci, de cate ori sunt pusa in situatii din care nu stiu sau nu pot sa ies, imi amintesc de toate portitele de iesire pe care le-am cautat, pe care le-am gasit, pe care le-am construit daca nu au existat! Si stiu ca daca e de plans, voi plange, daca e de suferit, va mocni in mine un foc ce pana la urma se va stinge, daca e de trecut punti, le voi trece, daca nu voi gasi drumul, imi voi croi eu altul!


Va invit sa o ascultati. Sa o auziti. Sa o intelegeti. Sa deveniti dependenti de ea.

And thought the night is young
And we don't know if we'll live to see the sun
The best is yet to come
 I know, you know
That we've only just begun
Through the highs and lows
And how can I live without you
You're such a part of me
And you've always been the one
Keeping me forever young

And the best is yet to come!

The best is yet to come!

Used to be my child

Azi mi-am petrecut cateva ore intr-o "formula" in care nu am mai facut-o de ceva vreme. Eu, mama si Alexandra, minunea noastra. Ele sunt cele mai importante fete din viata mea. Ali mi-a povestit plina de entuziasm ca maine intra in clasa zero: "trebuie sa vii maine la scoala sa ma vezi si cand ne baga in clasa poti sa mergi acasa." Era serioasa si avea privirea aia pe care o foloseste ca sa se asigure ca nu o refuzi. Mi-a aratat colectia de papusi achizitionate de cand nu ne-am mai vazut, mi-a povestit cum a fost aseara la o petrecere unde erau doar trei copii romani, restul erau toti din Bucuresti :)- voia sa zica ca erau maghiari, ne-am plimbat cu masina si am cantat impreuna Perfect fara tine, Vama. 

Orele alea mi-au lasat un gust amar. Alexandra mea e mare. Nu mai e copilul rasfatat care abia merge singura in picioare dar iti urla din toti plamanii pentru ca nu ii cumperi o suzeta. Nu mai e fetita care are, ca al doilea cuvant, de ce-uri. Nu mai iese cu papusi pe strada, e plina de codite, de agrafe si de haine asortate. Alexandra mea, care e practic Alexandra lor, a devenit Alexandra care de maine merge la scoala.

Inca nu imi dau seama cand si cum au trecut anii astia.
Am intrebat-o azi daca stie cati ani am. Mi-a raspuns: 40?! Apoi am intrebat-o daca ea simte cat de repede trece timpul. A zis ca nu. Si m-am linistit. Ei ii e bine asa. Ia zilele una cate una, nu are nicio asteptare si nicio dezamagire. Strange bani de un leu pentru concediu. Si crede in Mos Craciun.

Au trecut prea multe primaveri de cand am luat-o in brate pentru prima data. Era atat de mica si de fragila. Mi-au ramas urmele degetelor in capusorul ei moale. Si urmele unei iubiri neconditionate in inima. Candva plangea cand plecam de la ea. Acum imi face cu mana. Zicea ca sunt sora, nu matusa ei. Acum nu mai vorbim despre asta. Ma punea sa ii promit ca nu ma casatoresc niciodata si ca ea va fi singurul meu copil. Acum ma roaga sa ii dau ei masina mea, cand creste mare. Mi-e frica ca mai clipesc o data si vine ziua aceea.

Silent all these years...

De ce?

De ce devenim o societate artificială? De ce ne schimbăm şi-i uităm pe cei care ne iubesc? Sau, dacă nu-i uităm, atunci îi înlăturăm într-un mod sau altul din viaţa noastră. De ce viaţa, în obişnuitul ei curs, ne răpeşte, rând pe rând, tot ce ne-a oferit? De ce de cele mai multe ori nu avem oportunitatea de a alege? De ce nu avem încredere în propriile noastre puteri? Trăim într-un regat domnit de ură, de răutate, de tendinţa de a-i domina pe cei de lângă noi. Când vor înceta aceste nedreptăţi? Când vom înţelege că avem o nevoie, vitală chiar, de a nu fi singuri? De a avea un umăr pe care să poţi oricând plânge, de un gând ce să-ţi aparţină mereu? De o inimă în care să trăieşti? Fericirea şi încrederea în sine trebuie să izvorască din interior, din adâncuri a căror existenţă era de nebănuit.

Fiecare răsărit e o punte către viitor. Un viitor ce aşteaptă să fie cucerit. Când fiecare dintre noi va învăţa asta, când fiecare dintre noi va avea încredere în el însuşi şi-n cel de lângă, când vom învăţa să zâmbim chiar dacă sufletul ne e sfâşiat în mii de bucăţi ce nu-l vor putea reîntregi niciodată, când ne vom ridica mai puternici, pregătiţi pentru următoarea lovitură, când vom vedea dincolo de ziua următoare, atunci omenirea, în complicata ei existenţă şi în nebănuita ei complexitate, va fi mai bună, mai fericită…

Zbucium

Ma doare,
M-apasa,
M-arunca-n pustiu;
Si urlu, mi-e frica
Vreau altfel sa fiu.
Mi-e greu,
Tot mai greu
Şi parcă-n zadar,
Mai lupt,
Tot mai lupt
Câştig tot mai rar…
Şi plouă,
Iar plouă
Şi noaptea iar vine
Şi gândul mă doare
Că pleacă spre tine…

Saturday. Seven of September. Eleven years ago...

Au trecut 11 ani de cand Ti-am scris-o. 11 ani de cand am cu un inger in plus, cu un Tata in minus.
Sper ca esti mandru de noi, oriunde ai fi.

Paradise

Sa te afli pe o insula pe o plaja aproape pustie, cu o apa de un verde-albastrui de care inca nu ai mai vazut, sa poti sa fii cine vrei dar totusi sa alegi sa ramai tu, sa asculti Lana del Rey, sa ai internetul inchis si telefonul departe de tine iar singurul chip familiar din jur sa fie cel al dragostei este, dupa parerea mea, darul suprem pe care il poti primi de la o vara aproape gata.

Sound: Forever young...