De ce?

De ce devenim o societate artificială? De ce ne schimbăm şi-i uităm pe cei care ne iubesc? Sau, dacă nu-i uităm, atunci îi înlăturăm într-un mod sau altul din viaţa noastră. De ce viaţa, în obişnuitul ei curs, ne răpeşte, rând pe rând, tot ce ne-a oferit? De ce de cele mai multe ori nu avem oportunitatea de a alege? De ce nu avem încredere în propriile noastre puteri? Trăim într-un regat domnit de ură, de răutate, de tendinţa de a-i domina pe cei de lângă noi. Când vor înceta aceste nedreptăţi? Când vom înţelege că avem o nevoie, vitală chiar, de a nu fi singuri? De a avea un umăr pe care să poţi oricând plânge, de un gând ce să-ţi aparţină mereu? De o inimă în care să trăieşti? Fericirea şi încrederea în sine trebuie să izvorască din interior, din adâncuri a căror existenţă era de nebănuit.

Fiecare răsărit e o punte către viitor. Un viitor ce aşteaptă să fie cucerit. Când fiecare dintre noi va învăţa asta, când fiecare dintre noi va avea încredere în el însuşi şi-n cel de lângă, când vom învăţa să zâmbim chiar dacă sufletul ne e sfâşiat în mii de bucăţi ce nu-l vor putea reîntregi niciodată, când ne vom ridica mai puternici, pregătiţi pentru următoarea lovitură, când vom vedea dincolo de ziua următoare, atunci omenirea, în complicata ei existenţă şi în nebănuita ei complexitate, va fi mai bună, mai fericită…