Fara roti ajutatoare

Una din cele mai vii amintiri pe care le am cu Tata de cand eram mica este ziua in care m-a invatat sa ma dau pe bicicleta. O aveam pe cea mai frumoasa din toate cate puteau fi, crem, medie, cu roti ajutatoare detasabile, perfecta pentru mine. Ma dădeam pe ea cat era ziua de lunga, neavand nici cea mai mica temere ca intr-un moment in care mi-as pierde echilibrul as putea sa cad, rotile alea 4 ma tineau singure pe drum. Era vara. Era plin de copii afara. Il asteptam sa iasa sa ma învete. A venit, mi-a dat jos cele 2 roti laterale si mi-a explicat ce trebuie sa fac, ce nu. Ma tinea de scaun din spate, pe mine si toata bicicleta. A mers asa cu mine cateva lungimi de strada, la pas, apoi alergand. Eu ii tot repetam sa nu imi dea drumul ca voi cadea, El imi tot raspundea sa fiu atenta la drum. In momentele in care mi se parea ca merg prea bine ma întorceam sa vad daca nu cumva mi-a dat drumul. Nu mi-l daduse. Era acolo. Inca acolo. Facusem deja cateva ture bune, o singura tentativa de cazatura, aveam viteza, eram super fericita, am luat o curba si in momentul in care am intors L-am vazut, era in celalalt capat si ma privea mandru. Am inceput sa tip: maaaaaa dau singura, Tata, ma dau singura!!!

In timp ce scriu asta sunt intr-o statie de autobuz. Am ajuns cand unul pleca asa ca astept de 20 de min altul. Ploua. Marunt- marunt. Ascult Lana del Rey. Imi dau seama ca a fost ultima bicicleta pe care am avut-o doar a mea. Dupa ce am crescut le-am dat-o, pe rand, copiilor din bloc. Nu stiu cati dintre ei isi mai amintesc de prima oara cand au mers singuri, nici pe cati i-a invatat tatăl lor sa se dea. Eu nu o sa uit niciodata. Atat de protejată cum m-am simtit stiindu-l in spatele meu, gata să-mi redreseze echilibrul, nu m-am mai simtit niciodata. Si mi-e greu sa cred ca as mai putea-o simti de acum.

De cand L-am pierdut fiecare zi a fost un mers pe bicicleta, pe sârmă, pe poduri șubrede, pe poteci ce habar nu aveam unde vor duce. Mi-a luat mult sa inteleg ca anumite lucruri, o data ce le-ai pierdut nu se mai intorc niciodata. Dar ca asta nu inseamna neaparat ca ele nu au ramas, inseamna doar ca nu le mai vezi. Le simti insa la fiecare pas. La fiecare ploaie. Înmiit in septembrie.