Zambete la ghiozdan

Daca era vreun motiv pentru care asteptam inceperea scolii, era pentru toate lucrurile noi pe care le aducea. Penarul si ghiozdanul erau atat de asteptate incat abia adormeam de emotie.
Ceea ce in urma cu 20 ani mi se parea trist, si anume faptul ca nu toti copiii aveau rechizite noi, mi se pare trist in continuare. Ce atunci era un fapt cu care ma resemnam, azi e o actiune pe care, daca aleg sa o fac, eu, si fiecare dintre voi, poate schimba lumea.
Daca ne-am creste copiii invatandu-i ca e atat de important sa ii ajute pe cei mai putin norocosi, ca e atat de usor sa aleaga din lucrurile pe care nu le mai folosesc si sa le daruiasca celor care nici macar nu viseaza la ele, ca pot fi ei raspunzatori pentru o fericire pura, ne-ar fi mai frumoasa viata tuturor.

Alexandra tine in mana ghiozdanul ei de anul trecut. Are in el penar, carti si caiete. Nu le mai foloseste si stie ca vom gasi pe cineva care are nevoie de ele. Ca e important sa isi faca ordine in jucarii pe masura ce creste. Daca inca nu v-ati sortat jucariile si rechizitele pentru noul an scolar, cred ca e momentul oportun sa ii invatati pe copiii vostri sa daruiasca zambete. Zambete la ghiozdan.
In weekend-ul ce urmeaza, Ali Bali Oraselul Copiilor ofera la schimbul unui pachetel pentru copiii care au nevoie de asta, acces gratuit, la alegere, la unul din serviciile pe care le ofera. Si toata recunostinta din lume. ❤

Te astept si pe tine. Sigur vrei sa faci pe cineva fericit. Daca crezi ca nu ai timp sa cumperi, iti garantez ca nu dureaza mai mult de 10 minute, in perioada asta e plin peste tot de promotii.

"Helping hands are better than praying lips".

#15

In ultimii ani am venit atat de rar in Nasaud incat as putea numara pe degete. Pe Tata l-am inchis in mine si sentimentul de acasa il am de cate ori ma uit in ochii mamei.
Cand intru in apartamentul asta mic, unde toate lucrurile sunt neschimbate de cand am plecat eu, respirand un aer ce iti spune ca nu mai locuieste nimeni aici, se face brusc liniste. Se opresc toate zgomotele lumii. Aud doar un ticait de ceas. Unde stau eu acum, unde a devenit "acasa" pentru mine, ceasurile nu au baterii, le-am oprit pe toate. Nu le suport ticaitul. Nu imi place sa vad cum trece acul ala si-mi fura minutele. Aici insa ceasul ticaie mereu. Pentru mine s-a oprit acum 15 ani.

Cand toti copiii stateau afara cat pofteau ei, pe mine Tata ma chema in casa.
Cand toti copiii se uitau la desene, pe mine ma punea sa citesc.
Cand toti copiii se jucau in curte, eu faceam suplimentar la matematica.
Cand nimeni nu parea sa acorde vreo importanta gramaticii, eu trebuia sa fiu atenta la cum vorbesc, la ce plural folosesc, la ce timp verbal, la toate detaliile ce, pe atunci, mi se pareau niste prostii. Toate "prostiile"astea au devenit parte din mine. Nu as fi eu fara ele. Tot ce a sadit Tata in mine a ramas atat de viu in toti acesti ultimi 15 ani incat cumva, L-am simtit prezent in tot timpul asta. Cand a plecat si am avut brusc voie sa fac orice, nu am facut nimic din tot ce ar fi fost gresit. Am luat cartile la rand. Pentru nimic in lume nu mi-am batut joc de limba asta a noastra, am facut o obsesie din a vorbi corect si am impartit in doua baietii cu care as putea iesi in oras: cei care pun virgula, cei care nu. Matematica o urasc in continuare. Tata a fost cel mai inteligent om pe care l-am cunoscut vreodata. Cred ca a citit toate cartile din lume si a completat toate integramele ce puteau fi completate. Ne uitam impreuna la" Vrei sa fii milionar?" si stia raspunsul la toate intrebarile. La Toate! La fucking toate. Si-l tot bateam la cap sa mearga si el acolo, sa fim si noi milionari. Cred ca ne voia fericiti, nu bogati. De mers, nu a mers niciodata. Am inteles mult mai tarziu de ce. In duminicile in care se uita la Brucan nu aveam voie sa misc prin casa. Dar apoi imi facea cele mai bune clatite din lume, tone de popcorn pe care il numeam "cocoş" si griş in lapte pe care ulterior mi-l prajea. Indiferent ce am mai mancat de atunci, nimic nu a batut gusturile astea. Nimic nu o va face vreodata.
7 septembrie e o zi ce ma gaseste in fiecare an vulnerabila, slaba si cu irisii plini de lacrimi. Nu e mai usor cu fiecare an, cum ai tinde sa crezi. Nu, nu e.
Septembrie e luna sufletului meu. Septembrie e despre Ingeri. Septembrie e despre Tata. Septembrie e Tata.
De #15 ani si pentru totdeauna.

De cate?

Cate apusuri ai vazut in mod voit si cate rasarituri? De cate  ori ai ales sa numeri stelele, sa o astepti pe una cazatoare in care sa iti pui sperantele?  De cate ori ai urcat in masina in toiul noptii pentru ca sufletul ti se sufoca? De cate ori ai stat intr-o ploaie de vara, sa o simti, sa o mirosi? De cate ori ai ales sa risti totul pt ca inima ta sa stie cum se simte cel mai adanc "te iubesc"? De cate ori ai inteles pana acum ca fericirea altora, aceea ce ti se datoreaza tie, e drog si da cea mai misto dependenta? De cate ori ai ales sa cumperi pantofii aia scumpi si apoi ai trait cea mai minunata saracie? De cate ori ai inteles ca parintii tai vor pleca intr-o zi si ca imbratisarea aia din care te desprinzi prea repede poate fi ultima? De cate ori te-ai uitat in ochii unui om ce-ti taie rasuflarea si l-ai lasat sa iti ia si ultima gura de aer fara sa-ti pleci, de teama si nesiguranta, privirea? De cate ori ai pasit descult in roua, dimineata?  De cate ori te-ai aruncat in gol, si asta nu pentru ca nu aveai nimic de pierdut, ci pentru tot ce ai fi putut castiga, trai, simti? De cate ori te-ai intalnit tu cu tine? De cate ori te-ai cautat? De cate te-ai gasit?  De cate ori ai zambit tu prima data, fara sa iti pese daca ti se raspunde? De cate ori i-ai lasat pe oameni sa te vada pe tine, cel fara masti, cel vulnerabil, cel minunat? De cate ori ai inteles ca poti sa deschizi sticla aia de vin si daca esti doar tu? De cate ori ai simtit ca imbratisarile de dimineata sunt mult mai importante decat cele din noapte? De cate ori ai spus tu primul "mi-e dor de tine", sau "meet me half way", sau, mult complicatul "iarta-ma"? De cate ori ai scris scrisori? De cate ori nu ti-a fost frica ca oamenii pot pleca de langa tine, i-ai iubit si atat?
Cati oameni au ramas in tine pentru totdeauna si cati au plecat? Pe cati i-ai vrea inapoi? Cati dintre ei ti-au lasat urme adanci in suflet, urme ce nu se mai cicatrizeaza? Cati te-au ingropat si cati te-au invatat sa zbori? Cand ti s-a facut ultima oara pielea de gaina? Cand ti-ai permis sa plangi? De cate ori ai mers pe jos, pe strada, si ai privit oamenii, pur si simplu, fara sa te grabesti, fara sa fii cu ochii in telefon? Cand ai ras, ras de ala cu plans, ultima data?

N-o sa traim pentru totdeauna. Suntem liberi. Toate ferestrele ne sunt deschise catre lume.
E trist ca unii alegem sa privim viata cuminti, ascunsi dupa obloane. Ca ii lasam pe altii sa miste sforile in care suntem prinsi. 
Close your eyes, clear your heart, cut the cord. Set you free. 

Pretul platit

Visele devin realitate. Cu un pret insa. Daca e sa ma intrebi ce am invatat in ultima vreme, cel mai tare, asta as raspunde. Pretul platit nu-l vei stii niciodata de la inceput. In cazul in care esti super documentat si super organizat, ai o idee despre ce presupune ce urmeaza sa faci, sa risti, sa pierzi. Dar se va dovedi a fi doar o idee, realitatea e mult diferita. Poate e mai bine asa. Poate, daca ai stii din capul locului cate nopti n-o sa dormi, fie din lipsa de timp, fie de prea multe ganduri ce-ti stau ingramadite ba in minte, ba in inima, de cate lucruri cu care erai obisnuita o sa ajungi sa te privezi pentru ca va trebui sa alegi sa investesti in vise, nu in consumerism, cum reducerile de la mall n-o sa te tenteze, ce vanezi tu e un mixer, ori un frigider, ori niste forme de copt noi, nicidecum ultimii pantofi, cum "concediu" pentru tine inseamna acum 2 zile in care iti doresti sa dormi pana la 10 sau sa nu iti sune telefonul inainte de a deschide ochii. Cum e sa lucrezi pana la epuizare. Literalmente. Cum e sa mergi la un eveniment pe care l-ai pregatit singura cap-coada si sa vina stafful de la restaurant sa te intrebe cum ai pregatit bezeaua. Si de la ce firma esti. Sa ii raspunzi incet, Dar sacadat: dulciuri cu suflet. Si sa iti spui in minte"veti mai auzi de mine". Cum, uneori ai vrea sa vina cineva, oricine, sa iti ia mixerul din mana si sa iti spuna "continui eu de aici".

Ce traiesc eu azi nu mai are absolut nicio legatura cu ce traiam in urma cu 2 luni. Atunci eram manager. Azi...Azi sunt de profesie indeplinitor de vise. Ziua de azi n-as da-o pe niciun ieri. Ziua de azi o traiesc azi. Nu astept niciun maine care sa ma salveze. Visele Dr construiesc. In fiecare ora, in fiecare zi, cu pasi mici si foarte mici. Cu lacrimi si oboseala. Intotdeauna cu un pret. Uneori corect, alteori nefondat. Dar intotdeauna un pret. Dincolo de toate astea, dincolo de bine si dincoace de rau -  locul unde te vei afla o vreme - daca ti se va da sansa sa o iei de la capat, o data sau de zece ori, orbeste si fara ezitare, o vei lua.

Visele devin realitate. Cu un pret. Oricat de mare va fi, il vei plati. Din credit. Sau debit. Cash. Sau cu cardul. In rate. Sau pe datorie. Il vei plati. Si stii de ce? Pentru ca sufletul ce ti-l da inapoi e nepretuit. Pentru ca ce-ti ramane sunt toate clipele pe care Mastercard nu le poate plati.

Cand crezi ca nu mai poti, mai poti putin. O stii deja de dinainte. Nu renunta. Opreste-te, daca ai obosit, opreste-te. Trage tare aer in piept. Urca-te in masina si goneste catre nicaieri cu muzica ta data tare. Apoi intoarce-te. La tine si visele tale.

Visele devin realitate. Daca nu crezi, priveste in jurul tau.

Noi doi

Ma uit la noi doi azi si mi se pare ca dintre toate limbile lumii, noi chiar o vorbim pe aceeasi. Ca suntem atat de diferiti si totusi atât de la fel, incat as putea inchide oricand ochii si te-as lasa sa alegi pentru mine. Ca te-as urma la capătul pământului. Ca as face orice pentru tine. Ca oricat de rar mi-ai spune-o, Doamne, cat stiu ca ma iubesti. Toate bucatile construite in mine, toate părtile mele bune, toate ancorele de care m-am folosit pana acum, poarta scrijelite urmele tale. Oricat de greu sau usor mi-ar fi, azi pot sa-mi traiesc visele pentru ca tu ai crezut în ele. Si-n mine. 

Esti cel mai bun frate din lume. Voiam doar sa iti amintesc. Nu de ziua ta. Nu de ziua mea. Intr-o zi random. 

Helping little Eva

Exista, cred, cel putin un lucru sau o persoana care ne face sa fim umani, indiferent cat de stăpâni pe noi am fi in restul timpului. Empatizam cel putin o data cu un bătrân ce ni se pare nedrept de neajutorat sau cu un copil care plange. Azi va rog sa empatizati cu Eva. De ce? Pentru ca are 4 ani si o tumoare pentru a cărei operatie are nevoie de 25.000 euro. S-au mobilizat multi oameni, banii se vor strânge in mod sigur, dar timpul in care asta se va întâmpla e vital. Nu vreau sa va spun ca puteam fi oricare dintre noi in situatia asta, e foarte greu, spre imposibil, sa te pui intr-o postură despre care nu ai nicio idee cat de dureroasă poate fi. Ce vreau sa va spun e ca, oricât de cliseistic suna, "helping hands are better than praying lips," ca sta in puterea ta sa contribui la sansa la viata a acestui copil, ca, daca tu si ai tai sunteti bine, din cand in cand, trebuie sa-i dai ceva la schimb universului.
S-a creat un grup de licitatii si donatii. Eu o sa donez 3 torturi pe care voi ar trebui sa le licitati. Banii adunati din ele ii voi depune in contul ei. Pretul de pornire este de 100 de lei/ bucata si pot fi /livrate ridicate din Cluj. Suma poate ajunge pana la cat va hotărâti voi ca puteti oferi.
Azi, Eva are nevoie de noi. Hai sa-i arătăm ca lumea asta inca nu si-a pierdut sclipirea.

#dulciuricusuflet

7 e despre îngeri.
E despre vise si despre un cer pe care ti l-ai adus singura mai aproape ca sa poti trai de dor, cu dor.
E despre fericirea aia simpla, atat de simpla si atat de suficienta.
E despre a dărui bucăti din tine.
E despre azi. E despre fiecare azi.

Lasa-mi pe facebook un comentariu cu numele persoanei cu care ai vrea sa împarti o felie de fericire iar eu, prin tragere la sorti, va fac cadou acest tort.
Believe in magic,
It's in you.



Love,
Cla
#dulciuricusuflet
#letmebakeallday

#10anideiubire

O iubesc inca de dinainte de a se naste. Stiam ca avea bucati esentiale din Claudiu si speram, din tot sufletul, sa aiba ceva si din mine. Orice, oricat de mic. Si are.

Uit lucruri mai mereu. Dar mi-a ramas intiparita in retina si, mai mult, in suflet si in tot ce sunt, momentul in care am tinut-o in brate prima oara. E ceva dincolo de cuvinte, de intelegere, de lumea asta in care suntem azi.  Era perfecta. Inca e. Va fi mereu.  Ne-a schimbat pe toti cei din jurul ei si a devenit, pentru fiecare in parte, un univers, un intreg, o mare nesfarsita de dragoste.

O iubesc, asa cum ii placea ei sa spuna cand era mica, pana la luna si inapoi. Eu mai mult. Ba eu, ba eu! Multa vreme, daca ii spuneam ca sunt matusa ei, plangea si spunea ca nu e adevarat, ca ii sunt sora. Acum, cand ii povestesc asta, rade. Adevarul e ca nu i-am fost niciodata matusa iar ea nu mi-a fost niciodata nepoata. Ca e ceva ce-mi curge prin vene si-mi pompeaza inima. Ca, oricat de putin as sta cu ea, oricat de rasfatata ar fi uneori, cand suntem doar noi doua, cand purtam discutii ciudate “de fete”, ma amuza, fascineaza si intristeaza cat de tare si repede creste. N-o vreau adolescenta, vreau sa ramana copil, vreau sa nu-si doreasca sa fie mare, vreau sa se mai joace cu papusi si sa stea, ore intregi, sa faca un lego. Vreau sa stie cat e de iubita si cum am face, cu totii, orice pentru ea. Si cred ca stie. Stie sigur.

In timp ce scriu randurile acestea, in cuptor se face un tort. M-a rugat sa-i fac unul pe care sa nu il ornez pentru ca si-a cumparat inimioare si vrea sa-l faca ea. M-a mai rugat si sa-i cumpar “o vila” cand o sa am bani stransi din torturi, dar asta e alta poveste. Ar fi dragut sa-mi iasa.

In urma cu 10 ani viata mea a capatat alte valente. Nu pot sa cred ca sunt 10. Nu inteleg cand au trecut, nu vreau sa ma gandesc la cate lucruri nu se mai pot intoarce, nici la cate momente am ratat nefiind cu ea. Vreau doar sa ma bucur de tot ce inseamna copilul asta, atat de frumos, atat de iubit, atat de al meu.

La multi ani, minune!

#carpediem

Viata e mai mult decat reguli ce trebuie urmate ca sa ajungi din A in B. E mai mult decat o alergătură continua dupa himere. E mai mult decat toate lucrurile pe care le faci din obisnuintă si nu iti mai provoacă freamăt. Dar le faci. Asa le-a facut si mama ta, si mama mamei tale, asa le fac oamenii din jur, asa ti s-a spus ca trebuie.
Carpe that fucking diem. Spune te iubesc si mi-e dor fara cea mai mica frica ca nu vei auzi acelasi cuvinte inapoi, ca raspuns. Respira aerul asta de primavara pe care il astepti de atâta vreme. Da-ti seama ca de cateva zile de trezeste ciripitul pasarilor inaintea alarmei de la telefon. Ridica-te din pat si ia-ti si sufletul cu tine.
Viata e nedrept de scurtă. Eat the damn dessert first!

#8martie

Inainte de orice altceva, ziua asta, pentru mine, e despre mama. E despre felicitari confecționate la scoala, despre flori cumparate cu banii stransi de dinainte, despre emotia cu care o asteptam sa vina acasa. Cred ca cel mai important dar pe care il primesti de la viata, inca din secunda in care iti deschizi ochii, e mama. Si dragostea ei nesfarsita. Grija aproape obsesiva ce ti-o poarta mereu. Incapatanarea de a nu te lasa sa renunti. Seninul din ochii ei. Certitudinea ca esti iubit. Neconditionat. Pentru totdeauna.
Azi e despre tine. Azi si fiecare zi. Cuvintele sunt de prisos.
Si poate ca scazi in înăltime cu fiecare an dar cresti necontenit în ochii mei.

La multi ani, mama mea!
La multi ani, femei minunate!

#31

Ultimii ani din viata mea au fost atat de diferiti unul de celalalt incat daca cineva mi-ar fi spus ca acesta va fi mersul lucrurilor, nu as fi crezut nimic. Practic, viata mea nu mai are aproape nicio legatura cu viata mea de acum 2 ani. Am lasat in urma promisiuni,  oameni scrijeliti in suflet si un mers al vietii pe care credeam ca il stiu cu ochii inchisi. Am ras si am ingropat zambete. Am plans si am dezgropat lacrimi. M-am pierdut si nu am mai vrut sa ma caut, apoi m-am gasit si nu am mai vrut sa ma pierd. In timp, mi-am confectionat singura o busola ce acum imi arata, oricat de intuneric ar fi, drumul, sau macar o parte din el. Am invatat si am inteles ca, daca nu pornesti in cautarea ta, n-o sa afli niciodata cine esti cu adevarat, ce culoare au visele tale, in ce limba iti place cel mai mult sa iubesti,  ce gust au saruturile ce nu -ti vor apartine mereu, ce putere are prietenia, cate brate raman deschise pentru tine sa iti odihnesti sufletul in ele, cati oameni vin fara sa-i chemi si cati pleaca fara sa priveasca in urma pentru a-ti verifica pulsul.

Azi e ziua mea. Simt cum de o mana ma tine mama si de cealalta Claudiu. Si cum as putea trece cu ochii inchisi prin orice pentru ca ei sunt acolo. Mai simt cum eu am cu un inger pazitor in plus fata de altii iar asta face ca aripile mele sa fie largi, deschise, neinfricate.
E o zi in care cei mai buni prieteni din lume  - ai mei - imi vor spune ca ma iubesc si ca sunt norocosi ca ma au, nestiind ca in realitate eu sunt, defapt, cea norocoasa.

Cat timp l-am avut pe Tata langa mine, intr-o vreme in care nu existau telefoane mobile ca sa ne spunem la multi ani la miezul noptii, El era primul care-mi spunea de fiecare data. De asta imi e cel mai dor. Sa fie dimineata zilei mele, sa imi deschid ochii si el sa ma ia in brate , sa fie stangaci si emotionat si sa imi spuna La multi ani. Sa-mi cumpere garoafe, cam singurele flori de pe atunci,  si bomboane de ciocolata. Sa ma sune lumea pe telefonul fix iar eu sa ii numar sa vad cati au fost.  Sa vina toti copiii de pe scara la ziua mea. Sa mor de curiozitate ce cadouri primesc. Daca ar exista o masina a timpului, acolo as vrea sa ma intorc pentru o zi. Sa fie 6 ianuarie. Sa am maxim 12 ani. Sa vina Cristina, Alin, Andrei, Adi, Ionut,  Gigi, Bogdan sa imi cante la multi ani. Sa suflu in lumanari si sa uit sa imi pun o dorinta. Sa avem bradul facut pe balcon si afara sa fie zapada mare si cel putin un om de zapada in curte. Sa avem saniile "parcate " pe casa scarii si fiecare dintre noi sa mai aiba niste banuti ramasi de la colindat. Sa mancam tort si apoi sa mergem in "camera mica ", sa dansam si sa radem.
Scriind acum asta imi dau seama ca au trecut 20 de ani, timp in care probabil nu m-am mai gandit deloc. Simt ca sunt atat de vii amintirile astea incat cred ca e o cutie a Pandorei pe care e periculos sa o deschid. Asa ca nu mai scot nimic din ea si revin in 2017. Revin la azi. Imi dau seama ca azi e despre mine. Ca asa au facut altii sa fie. Ca 31 poate fi cu noroc.
La multi ani, mie! Keep believing in magic for another year.

Time. Wings.

Timpul vindeca. Aud asta mereu. Pe undeva, asa e. Cu cat trece, cu atat se asterne praful.  Pe amintiri, pe rani, pe vise, pe irisi. Zilele trecute m-a intrebat o cunostinta cu care nu am mai vorbit de mult cum am trecut peste tot ce a insemnat ultima viata pe care am trait-o. Fara sa o transform intr-o drama, fara sa ma pierd pe mine, fara sa incetez sa mai sper.  Nu am stiut ce sa raspund.

Oamenilor li se pare ca fac atatea lucruri si ca visez in culori atat de vii si ca tot ce se intampla in jurul meu e condus de un “believe in magic” sau de un “ the best is yet to come” (de care, in realitate, m-am agatat cu incapatanare).

In timp ce timpul asta trece, ce vindeca defapt bucati din tine esti tu si putinii aia oameni din jurul tau ce te-au tinut de mana, in felul lor mai priceput, sau mai stangaci, la fiecare pas sau salt pe care l-ai facut. Oamenii vindeca. Timpul doar trece. Ranile se inchid daca le lasi sa se vindece singure, nu daca iti consumi energia sa cauti leacuri, licori, pansamente. Devin una cu tine daca le porti cu asumare, nu daca iti tatuezi peste ele ceva ce le ascunde povestea. E ok sa te mai pierzi din cand in cand, doar sa nu ramai acolo pierduta, sa iti croiesti, daca e nevoie, un alt drum spre tine. Sa incerci mai multe drumuri, sa privesti cerul din mai mult decat un singur unghi, sa intri si in ape reci, cu pietre dure si valuri repezi. Sa te cauti. Sa te cauti atat de mult, oricata energie ti-ar lua. Sa te cauti pana ce te gasesti.  Iar dupa ce te-ai gasit, sa nu mai lasi pe nimeni, niciodata, niciodata, niciodata, sa te piarda.

Continua sa zbori. Aripile tale nu sunt fragile. They are made of steel.

#almostperfect

Ma uit la bradul meu aproape perfect, in casa mea aproape perfecta si ma gandesc la viata mea, aproape perfecta si ea. Si-mi dau seama cum toate lucrurile ce ma despart de perfectiunea asta mult visata de noi, oamenii, sunt atat de superficiale. Atat de neimportante. Atat de lumesti. Cum diferenta pana la "indeajuns exact asa cum e" sta doar in mintea mea sa mi-o setez. E doar un buton ce trebuie apasat.
Zilele trecute conduceam si-mi era foarte frig. Si ma gandeam ce bine ar fi daca masina mea ar avea incalzire in scaune. Am oprit la un semafor si-n dreapta mea era un troleibuz. De ala vechi cu geamuri aburite iarna. Cu bare ruginite si scaune din lemn, tari, vesnic reci si murdare. Nu-mi mai doream dotari in plus la masina, nu-mi mai era frig, doar ma simteam vinovata de cum am uitat sa apreciez niste lucruri aparent banale.
Este o reclama in care un barbat, din momentul in care se trezeste, are toate lucrurile uzuale ambalate in cadouri: sotia in pat dimineata, cana de cafea, haina, cheile de la masina, masina, etc. E utopic sa cred ca, dupa ce ajungi sa le cam ai pe toate, te mai bucuri ca-n prima zi. Cred insa ca e important ca macar din cand in cand, chiar si doar la sfarsit/inceput de an, bilanturile sa nu fie despre cifre, despre bunuri, despre bani. Sa fie despre amintiri, despre ce a ramas, despre ce poti duce Dincolo, despre ce le poti povesti Ingerilor cand te-ntalnesti cu Ei. Sa fie despre dragoste si despre iertare. Despre piele de gaina si lacrimi de fericire. Despre apusuri sau ploaie de stele. Despre oameni pe care i-ai ridicat si care te-au ridicat. Despre pahare cu vin rosu si licurici in gradina. Despre multe retete ratate si despre cateva ce chiar ti-au iesit. Despre "inca am gustul dulciurilor tale". Sau "mirosul tau mi-a ramas pe piele". Despre o plaja din Sanremo unde ai regasit ce aveai mai mare nevoie: pe tine. Despre prietenii. Despre familie. Despre iubirea neconditionata ce o dai, ce o primesti. Despre copii si despre un loc de joaca. Despre o mama cu care ai stat mult mai mult decat in ultimii ani. Despre un frate si multe pranzuri luate impreuna doar de dragul de a le lua. Despre toate te iubesc-urile ce le-ai spus si ce ti-au fost spuse.

Orice altfel de analiza a anului trecut mi se pare inutila. Nu vreau s-o fac, nu vreau s-o stiu.
Draga 2016, mi-ai dat, probabil, cat merit. A fost mult, a fost putin, cine sunt eu sa judec asta? A fost. Bine ca a fost.
Mai important insa decat tot ce mi-ai fi putut da e altceva pentru mine. Si mi-am dat seama tarziu, in ultimele zile, cand a venit clasica intrebare de final de an: "Si, cum stai cu bilantul? Ce ti-a adus 2016? Ce iti doresti de la noul an?"
Iar raspunsul meu a fost pe cat de simplu, pe atat de multumitor pentru mine acum. Nu stiu exact daca e important sa ma gandesc la ce mi-ai adus, eu ma bucur teribil, draga 2016, ca nu mi-ai luat pe nimeni de langa mine. Iar pentru asta iti multumesc acum si-n fiecare zi.

#almostperfect
#morethanperfect

New Year

Ne uram cu totii La multi ani. Ne dam check in la mare, la munte, acasa, in club, la restaurant. Facem bilanturi si promisiuni pentru noul an. Mâncăm si bem. Bem si mâncăm. Alegem o poza si o urcăm pe facebook, instagram, snapchat. Suntem pregatiti, sa vina 2017!
In timp ce foarte multi dintre noi nu aveam nicio grija, aseara, 39 de oameni au fost asasinati in Istanbul. E doar o stire peste care trecem pentru ca e departe de noi. Pentru ca e Revelionul. Pentru ca in prima zi din an nu ne gandim la lucruri triste. Lumea in care trăim e una nebună. Ziua de mâine nu mai e nicio garantie. Clipele alea multe pe care le credem eterne ne sunt, defapt, numărate. Viata e pe zile. Si zilele-s putine. Uneori, nedrept de putine.

Va doresc să trăiti mai mult in azi si mai putin in mâine. Sa luptati mai mult pentru visele voastre si mai putin pentru ale altora. Sa va puneti haine de sărbătoare in fiecare zi, nu doar la ocazii speciale. Sa luati masa impreuna fara niciun motiv. Sa va cereti iertare pentru ca asa e normal, nu pentru ca e "Crăciun". Sa faceti bine oamenilor din jur pentru ca asa e uman, nu pentru ca e acea perioada a anului. Sa va iubiti azi cat pentru toate zilele, nu-n toate zilele cat pentru un azi. Sa aflati cine sunteti cu adevarat. Sa va fie bine voua, cu voi.

Fericirea e acolo, inchisa in tine. Nimeni nu ti-o da, nimeni nu ti-o ia. Gaseste-o si scoate-o la suprafata. Si apoi n-o mai lasa niciodata sa plece. Poart-o cu tine ca pe rujul ala rosu ce-l pastrezi pentru zile negre. Ca pe un talisman Pandora. Ca pe...ce vrei tu. Doar poart-o. Doar aminteste-ti ca e acolo. Ca nu suntem zei, ci muritori. Ca ne suntem datori sa fim multumiti si multumitori. Ca ne suntem datori sa fim fericiti.

La multi ani, mie! La multi ani, voua! La multi ani, ingeri!
La multi ani!