Nasaudul meu

Nu stiu cum, cand si unde a trecut timpul. Merg foarte rar ”acasa” in ultimul timp pentru ca o am pe mama aici, mult mai aproape de mine. Insa de fiecare data cand o fac, orasul ala reuseste sa ma intoarca spre ceva ce credeam ca nu mai exista, ca se deterioreaza, ca-si schimba forma, rostul. Defapt e tot acolo. Mocneste. Dar exista. In Nasaud. In Nasaudul ala atat de mic dar atat de al meu.

M-am intalnit de curand cu cativa oameni pe care nu i-am mai vazut de ani intregi. Cam de cand am plecat, de vreo 9 ani. Nu m-am gandit nicio clipa ca anii astia pot fi o viata de om. Dar pot fi. De fiecare data cand aud intrebarea ”si ce mai faaaaci?” nu stiu sa dau alt raspuns decat tipicul ”biineee”. Si sa sar repede de la mine, sa indrept atentia spre celalalt. Apoi, dupa ce fiecare plecam/revenim pe drumul nostru, stau si ma gandesc. Si ma gandesc. Si nu inteleg. Unde au zburat anii?

Locuiesc la 110 km de oraselul asta si totusi, nu am fost de 10 ori anul acesta. Nu simt ca imi lipseste. Dar cand ajung in el, ma cuprinde o stare pe care doar cei care se rup de ”acasa” ar putea-o intelege. Am cate o amintire in fiecare colt. Ii cunosc pe toti oamenii. Le stiu povestile de viata. Sau, cel putin, le stiam.
Copiii pe care i-am lasat niste pusti cand am plecat au devenit oameni mari si, spre surprinderea mea, oameni frumosi. Sunt sigura ca toti asteapta, asa cum asteptam si eu, sa plece de acolo, sa scape de un oras mic ce le ingradeste zborul spre zari mai frumoase. Habar nu au ca siguranta pe care o simt acum, in casa parintilor lor, n-o sa o mai gaseasca curand, ca sa nu zic niciodata. Ca orasul de care isi doresc acum sa scape e, defapt, definitia cuvantului acasa.
Oamenii mari pe care i-am lasat in urma au imbatranit. Sunt parca tot mai adusi de spate iar ridurile lor de expresie s-au transformat in urme mult prea evidente de trecere a anilor. Au insa aceeasi privire, acelasi zambet, acelasi salut cald. Multi dintre ei au plecat, definitiv, intr-o lume mai buna.

Mi-e dor sa ies pe strada si sa salut pe toata lumea. Sa nu pot merge pana la magazinul din coltul strazii fara sa ma intalnesc cu cineva cunoscut. Sa bat orasul ala, dintr-un capat in altul cu prietena mea Corina, sa ne dam intalnire la o ora exacta sau, cel mult un bip, pentru ca nu mai avem minute.
Sa visez la viata ce o voi avea cand voi intra la facultate. Nimic sa nu para prea departe, prea complicat, prea greu de atins.
Toate acestea erau posibile doar acolo. Le-am inchis intr-o lume pe care n-o mai pot atinge dar care se trezeste la viata mereu, de cate ori ajung pe strazile acelea atat de cunoscute.

Craciunul n-o sa fie niciodata complet decat in momentul in care o sa ajung acolo. Acolo, acasa.


Sa ma intorc...acasa...

 

People helping people

 

De cate ori ajutam pe cineva tindem sa credem ca am facut un bine. Pana la urma, asa si e. Ce ar trebui insa sa stim, sa ne recunoastem noua insine este ca, defapt, ne ajutam pe noi in primul rand si mai apoi pe ei.

E, cred, o idee venita din neputinta de a schimba realmente nedreptatile din jurul meu. Indiferent de natura lor. Motivul conteaza insa prea putin. Ce stiu inca de dinainte de a incepe demersurile este ca imi va iesi fix cum imi imaginez, daca nu, mult mai bine! Pentru asta am nevoie de voi, de voi toti!

Eu, ca multi altii, am ajuns intr-un punct al vietii in care, daca ma intrebi ce as vrea de Sarbatori, nu mi-as dori niciun lucru material. Nu imi lipseste nimic. As vrea Liniste. Si atat. Si as mai vrea sa stiu ca, undeva in lume, cineva zambeste datorita mie. Cineva crede in Mos Craciun. Cineva simte. Cineva.
Asa ca i-am cautat si i-am gasit. Pe acei copii care au alta notiune de "acasa". Sau de fericire, sau de multumire. Sau de speranta.
Proiectul meu e simplu. Nu va cer bani, va cer ceva mai important: timp. Timp sa va alegeti din dulapurile ce abia se mai inchid de cat de multe lucruri aveti in ele ceva pentru cei care nu au. Timp sa le impachetati frumos intr-o cutie. Timp sa scrieti un biletel pentru copilul care le va primi. Timp sa va pese. Timp sa schimbati ceva. Timp sa va faceti un bine. Voua, personal. Si mai apoi, lor.

Am crezut si cred in continuare ca sta in puterea noastra sa schimbam vietile celor din jurul nostru. Haideti, credeti si voi alaturi de mine! Va garantez, in noaptea in care cadourile vor ajunge la ei, vom adormi, si noi, si ei, cu altceva in suflet...
Eu una, abia astept...

De oamenii din jurul meu o sa ma agat singura, o sa le amintesc si reamintesc de cutia magica pe care trebuie sa mi-o aduca. Mi-ar prinde bine insa ca fiecare apropiat al meu sa-i spuna fiecarui apropiat de-al lui si tot asa...

O sa va tin la curent cu locul in care vor ajunge cadourile, cu povestea acelor copii, cu poze.

Give me your hand and I”ll hold it...

Strada Fericirii

- Ar trebui sa o lasam balta, sa ne vedem de drumul nostru, ce avem noi nu are nici inceput, nici sfarsit.
- Nu ma pot desprinde de tine, nu te pot lasa sa pleci, imi iei aerul daca o faci.
- Tu mi-l iei, daca raman. Iar nefericirea pe care mi-o provoci e infinit mai zgomotoasa decat stropii de fericire pe care mi i-ai dat pana acum.
- Spune-mi ce sa fac, arata-mi ce sa schimb, fac orice sa ne fie bine iar!
- Nu am crezut niciodata in ”prea tarziu”. Acum insa chiar e.

Era iarna, frig, noapte. Nu era nimeni pe strada. De pe stalpul langa care parcasem a cazut o bucata mare de zapada. Sub ea era indicatorul strazii: Str Fericirii. O nepotrivire in plus, atata tot.


This is the end

I love...

Ti-as recunoaste lumina din privire in orice negura, fie ea oricat de intunecata.

Ti-as recunoaste urma pasilor oricat de tare te-ai stradui sa calci doar pe varfuri.

As stii ca ma strigi indiferent cate continente ne-ar desparti.

Ti-as stii mirosul pielii oricate parfumuri ai schimba.

Iti stiu fiecare cicatrice, fiecare urma de rid, fiecare grimasa.

As putea anticipa de cate ori zambesti si stiu de fiecare data cand ceva nu iti convine.

As putea estima in secunde cat de repede iti pierzi rabdarea in anumite situatii.

Ti-as recunoaste palmele si forma degetelor dintr-o mie.

Iti stiu mersul dar ti-l iubesc doar atunci cand ma tii strans de mana.

Cand ma saruti, oricat de grea ar fi o zi, se sterge tot.

Stiu ca de fiecare data cand suntem suparati unul pe celalalt tu fredonezi cate o melodie, in rest, nu o faci niciodata.

Stiu, stiu, stiu. Si imi place sa cred ca stii si tu...

My kind of love

Nu azi!

De cate ori obosesc sa alerg si ma opresc speriata ca daca voi trage aer in piept de prea multe ori nu voi ajunge in timp la linia de finish, o voce din mine, mai inteleapta decat celelalte voci, ma intreaba: where to? Chiar asa, unde ma grabesc? De ce? Ca sa ce?

De cand ma stiu am tot asteptat sa treaca timpul. Sa vina weekendul, vacanta, anii de liceu, anii de facultate, sa treaca examenele, sa vina primavara, apoi vara, sa il cunosc pe printul din poveste, sa vad mari, tari, castele si apusuri de soare.
Au venit toate. Si au trecut toate. Unele m-au multumit, altele m-au incantat, multe dintre ele m-au dezamagit cumplit.

De o vreme nu mai astept sa treaca. In fiecare toamna m-am inchis intr-o cochilie si nu am mai iesit din ea pana primavara. Inafara de iarna trecuta, nu-mi amintesc de nicio alta iarna in care sa fi facut ceva memorabil. Anul asta vreau sa fie altfel. Am nevoie sa fie altfel. Am nevoie sa simt, sa ascult, sa privesc, sa traiesc! Sa nu ma mai intereseze vremea de afara. Ploua? Si ce daca? Stropii nu-mi pot ajunge in suflet decat daca ii las eu. E frig? Sa fie! Asa voi avea dimineata flori de gheata pe fereastra. Se face intuneric mult mai repede? Si? Daca lumea nu sta in loc, de as face-o eu? Vreau sa dau volumul mai tare la toate sunetele pe care pana acum le-am ignorat, sa-mi deschid ochii sufletului si sa vad colorat tot ce pana acum era alb negru.

Am ajuns in era in care pozele pot fi editate in atatea variante. Poti scoate oameni, poti sterge lacrimi, poti adauga toate culorile lumii. De ce m-as plafona in cotidian cand dincolo de el e o lume atat de frumoasa?
Nimic nu e imposibil decat daca-l facem noi sa para asa! Noi singuri punem lumea in miscare! Come on people, put a smile on your face so the world smiles back!

Aleg sa-mi pese! De cei din jurul meu dar, mai ales, de mine! Nu pot opri timpul, asta e clar, pot insa sa-l fac sa conteze. Nu vreau sa treaca toamna, nu vreau sa sar peste iarna si sa vina primavara, nu vreau sa treaca saptamana ca sa dorm in weekend, nu vreau sa alerg toata viata dupa lucruri insignifiante si sa ma trezesc intr-o zi, imbatranita de ganduri, avand un cufar prafuit in care sa tin toate visele pe care nu am avut curajul sa le transform in realitate. Sa nu mai gasesc cheia pentru a-l deschide sau, chiar daca o gasesc, sa fie mult prea tarziu pentru ele.

Nu vreau sa treaca timpul, nu azi!




You”ve got a heart as loud as lions so why let your voice be tamed!

Ce nu stiti despre mine

Imi place la nebunie sa conduc.

As putea sa ascult ore intregi aceeasi melodie.

Oricat de cald ar fi, mie mi-e putin frig.

Imi plac sosetele groase, pufoase si colorate.

Mi-e frica mereu. Nu de esec, saracie sau neajunsuri ci de oamenii pe care i-as putea pierde.

Am foarte putini prieteni. Sunt insa de-adevaratelea toti.

Nu prea imi plac animalele.

Ador copiii.

De o vreme nu mai port inele.

Am un milion de fobii.

Atipic, cred despre sefii mei ca sunt cei mai buni.

Nu pot trai intr-o dragoste incompleta.

Mi-am luat ramas bun de la toti oamenii pe care i-am pierdut.

Iert tot ce pare de neiertat. Chiar daca nu o arat.

Nu stiu iubi conditionat. Nu pot. Nu vreau.

Nu prea mai cred in oameni.

Imi place lucrurile simple, curate, transparente.

Da, stiu cu adevarat ce inseamna fericirea. Si nefericirea.

Imi place sa primesc flori.

Cred in ingeri. Tare de tot. Am unul doar al meu.

Imi place ploaia doar daca stau in casa, in bratele iubitului meu.

Nu am nicio pasiune exagerata.

Imi place sa gatesc.

Iubesc un om despre care vreau sa cred cu tarie ca e jumatatea mea.

Sunt dependenta de mama.

Mi-e frica de intuneric.

Nu suport oamenii mincinosi si prefacuti. E insa plin de ei.

Am nevoie sa ascult ambele variante ale unei intamplari inainte de a lua o decizie.

As face orice pentru iubitul meu chiar daca gresesc, de multe ori, aratandu-i asta.

Am o prietena virtuala cu care vorbesc mai mult decat cu oricine altcineva. Abia astept intalnirea live!

Mi-e tare dor de bunicii mei.

Nu cred ca exista nu pot, doar nu vreau.

Exista cativa oameni cu care, oricat de mult timp ar trece fara sa-i vad sau sa le vorbesc, oricate tari ne-ar desparti, simt ca timpul nu ar putea trece peste prietenia noastra (Dora, Cori, Alina, despre voi vorbesc).

Imi place sa scriu.

Iarna beau ceai non stop.

Ador calatoriile. Si plimbarile.

M-as muta pe Apraos Beach in Corfu.

N-as refuza niciodata un porumb copt cu sare si unt.

Anul asta am facut prima data dulceata. De merisoare.

Colectionez magneti de frigider. Si amintiri. Si vise.

Cred cu tarie in tot ce promit.

Stiu ca niciodata ceva nu e prea mult in numele iubirii. Evident, cand iubirea e reciproca.

Nu suport intrebarile de genul ”cum ar fi fost daca”.

Am o perna preferata. Merg cu ea in concediu.

O sa ma cheme intotdeauna Pop. Claudia Pop.

Ma obsedeaza vasele din chiuveta, le spal indiferent de circumstante.

Imi plac argumentele.

Judec oamenii dupa felul in care scriu, dupa greselile de ortografie, dupa greselile din vorbire, nu pot sa trec peste asta.

Sunt sceptica in privinta oamenilor si am, aproape intotdeauna, dreptate.

7 e cifra mea magica.

Septembrie e luna trista a sufletului meu.

Beau cafea din aceeasi cana in fiecare zi.

Am cel mai iubit frate din lume.

Visez sa am cel putin 2 copii si sa stau la casa. Si sa am gradina si livada in spatele ei. Sa cultiv lavanda.

Imi place sa scriu mesaje.

In septembrie, in 3 saptamani mi-au murit toate cele 4 orhidee pe care le am. Cred ca sunt in conexiune cu sufletul meu.

Nu am avut niciodata un animal de companie, cu exceptia unui papagal, in urma cu foarte multi ani.

Am o problema cu functionarii de la stat. Cu cei plictisiti de jobul lor.

Pe fetita mea o va chema Maya.

A iubi cred ca e cea mai importanta lectie ce trebuie invatata. Si poate si a ierta.

Nu imi plac oamenii care se plang de o problema pe care nu au incercat niciodata sa o schimbe/indrepte.

In toate luptele pe care le duc stiu sa castig cu modestie si sa pierd cu demnitate.

Bauturile pe care imi place sa le beau sunt Martini alb si Baileys.

Am cateva te iubesc-uri de care ma agat de cate ori mi-e greu.

Imi place mirosul cartilor vechi. Si sunetul pe care il face pagina intoarsa.

2012 a fost cel mai fericit an din viata mea. 2002 cel mai trist.

Am simtit de multe ori ca nu mai pot, am continuat insa de fiecare data, stiam ca a renunta la o lupta nu e o optiune.

Imi place tare de tot Lana del Rey. Si Tracy Chapman. Si va rog, pe cei ce inca nu stiti piesa, sa ascultati Loreena McKennitt Lullaby.

Si voi? Cat de multe stiti despre voi?
Si...ce stiti despre mine, altceva?

Lullaby

Fuga din paradis

Probabil ca legile omenesti fac ca fiecare inceput sa isi aiba sfarsitul. M-am supus de prea putine ori acestor legi, motiv pentru care acest sfarsit al verii, al vacantelor, al paradisului gasit si-apoi pierdut e un inceput al lucrurilor ce vor veni. Am inteles destul de tarziu, dar nu prea tarziu, ca posibilitatea ca unele lucruri sa se intample/sa nu se intample sta in puterea noastra. Ca, atunci cand lasi frustrarile deoparte, cand nu te mai intereseaza tot ce se intampla in jurul tau ci te focusezi pe tine, cand timpul pe care il petreci doar tu cu tine nu ti se mai pare o pierdere de vreme ci regasesti in interiorul tau o companie placuta, o poarta spre infinit ti se deschide in fata.
Nu stiu cum s-a simtit Eva in Paradisul ei si mi-e aproape imposibil sa descriu in cuvinte cum m-am simtit eu in Paradisul meu. Am trait stari si emotii pe care nici cel mai iscusit fotograf nu le-ar fi putut surprinde in obiectiv si nici cel mai fin orator nu le-ar fi putut da glas. Retina mea le are insa atat de bine intiparite iar sufletul meu si-a luat din ele toata seva pe care o putea gazdui.
Acum, de acum, Paradisul are un nume: Apraos Beach.
In fiecare dimineata am deschis, o data cu ferestrele sufletului, ferestrele balconului cu vedere la mare. Si, tot asa, le-am inchis seara.
Am plecat de acasa stiind ca mergem in Corfu. Atat. Am coborat din feribot si am pus degetul pe gps pe cea mai pustie plaja pe care am gasit-o. In zilele ce au urmat am facut zeci de km in tot golful, nu am gasit alta la fel. Nisip mai fin, apa mai limpede si liniste mai multa nu am mai gasit nicaieri. Am decretat-o ca fiind plaja noastra. Si asa va ramane .
Pentru anul viitor voiam alta tara, alta mare, alta plaja. Asa e frumos, sa vezi cat mai multe. Dar, dupa cateva ore dupa ce am plecat, am stabilit ca si vara viitoare tot aici ne va gasi, ca nu putem altfel.
Am zis mereu ca eu fac parte din romanii care reusesc la ei in tara, acum insa simt ca as putea lasa tot peste noapte si m-as muta aici. ”Aici” mi s-a deschis o lume cum inainte doar visam ca exista.
Soarele, indiferent cat a fost de puternic, nu m-a ars in nicio zi. Iar marea, of, marea...a fost de o culoare ce credeam ca o poti vedea doar in pozele photoshop-ate. Rasaritul l-am ratat dar apusuri mai spectaculoase nu am vazut niciodata. Am incremenit in fata lor. In maretia lor. In nimicnicia mea.
Inca un an o sa tot visez la Paradisul ce acum stiu ca exista! Pana la urma, un an trece repede.

 

 

The Song

De cate ori mi-e greu si urat ascult in nestire o piesa. Ea ma intoarce intr-o perioada grea a vietii mele, cand eram prinsa intre doua lumi (una imaginara) din care credeam ca nu am scapare. Imi amintesc cum am asteptat cuminte sa urce Scorpions pe scena iar mai apoi sa ii vina randul. Imi mai amintesc ca am cantat-o plangand si ca m-a durut mai tare decat orice altceva ascultasem pana atunci. Apoi am mers acasa si ascultatul ei a devenit un ritual. Credeam tot mai tare in ea, in versuri. Nu stiu daca s-a saturat de mine, cert e ca intr-o zi, mesajul ei a devenit realitate.
Locuiam singura in garsoniera mea minuscula din centru dar acum nu mai priveam descumpanita pe fereastra la oamenii ce pareau a avea o viata. Acum aveam si eu una. Ce conta ca nu era in prezent? Era una ce stiam eu ca va veni. Asa zicea cantecul meu. Nu avea cum sa ma minta.

De atunci, de cate ori sunt pusa in situatii din care nu stiu sau nu pot sa ies, imi amintesc de toate portitele de iesire pe care le-am cautat, pe care le-am gasit, pe care le-am construit daca nu au existat! Si stiu ca daca e de plans, voi plange, daca e de suferit, va mocni in mine un foc ce pana la urma se va stinge, daca e de trecut punti, le voi trece, daca nu voi gasi drumul, imi voi croi eu altul!


Va invit sa o ascultati. Sa o auziti. Sa o intelegeti. Sa deveniti dependenti de ea.

And thought the night is young
And we don't know if we'll live to see the sun
The best is yet to come
 I know, you know
That we've only just begun
Through the highs and lows
And how can I live without you
You're such a part of me
And you've always been the one
Keeping me forever young

And the best is yet to come!

The best is yet to come!

Used to be my child

Azi mi-am petrecut cateva ore intr-o "formula" in care nu am mai facut-o de ceva vreme. Eu, mama si Alexandra, minunea noastra. Ele sunt cele mai importante fete din viata mea. Ali mi-a povestit plina de entuziasm ca maine intra in clasa zero: "trebuie sa vii maine la scoala sa ma vezi si cand ne baga in clasa poti sa mergi acasa." Era serioasa si avea privirea aia pe care o foloseste ca sa se asigure ca nu o refuzi. Mi-a aratat colectia de papusi achizitionate de cand nu ne-am mai vazut, mi-a povestit cum a fost aseara la o petrecere unde erau doar trei copii romani, restul erau toti din Bucuresti :)- voia sa zica ca erau maghiari, ne-am plimbat cu masina si am cantat impreuna Perfect fara tine, Vama. 

Orele alea mi-au lasat un gust amar. Alexandra mea e mare. Nu mai e copilul rasfatat care abia merge singura in picioare dar iti urla din toti plamanii pentru ca nu ii cumperi o suzeta. Nu mai e fetita care are, ca al doilea cuvant, de ce-uri. Nu mai iese cu papusi pe strada, e plina de codite, de agrafe si de haine asortate. Alexandra mea, care e practic Alexandra lor, a devenit Alexandra care de maine merge la scoala.

Inca nu imi dau seama cand si cum au trecut anii astia.
Am intrebat-o azi daca stie cati ani am. Mi-a raspuns: 40?! Apoi am intrebat-o daca ea simte cat de repede trece timpul. A zis ca nu. Si m-am linistit. Ei ii e bine asa. Ia zilele una cate una, nu are nicio asteptare si nicio dezamagire. Strange bani de un leu pentru concediu. Si crede in Mos Craciun.

Au trecut prea multe primaveri de cand am luat-o in brate pentru prima data. Era atat de mica si de fragila. Mi-au ramas urmele degetelor in capusorul ei moale. Si urmele unei iubiri neconditionate in inima. Candva plangea cand plecam de la ea. Acum imi face cu mana. Zicea ca sunt sora, nu matusa ei. Acum nu mai vorbim despre asta. Ma punea sa ii promit ca nu ma casatoresc niciodata si ca ea va fi singurul meu copil. Acum ma roaga sa ii dau ei masina mea, cand creste mare. Mi-e frica ca mai clipesc o data si vine ziua aceea.

Silent all these years...

De ce?

De ce devenim o societate artificială? De ce ne schimbăm şi-i uităm pe cei care ne iubesc? Sau, dacă nu-i uităm, atunci îi înlăturăm într-un mod sau altul din viaţa noastră. De ce viaţa, în obişnuitul ei curs, ne răpeşte, rând pe rând, tot ce ne-a oferit? De ce de cele mai multe ori nu avem oportunitatea de a alege? De ce nu avem încredere în propriile noastre puteri? Trăim într-un regat domnit de ură, de răutate, de tendinţa de a-i domina pe cei de lângă noi. Când vor înceta aceste nedreptăţi? Când vom înţelege că avem o nevoie, vitală chiar, de a nu fi singuri? De a avea un umăr pe care să poţi oricând plânge, de un gând ce să-ţi aparţină mereu? De o inimă în care să trăieşti? Fericirea şi încrederea în sine trebuie să izvorască din interior, din adâncuri a căror existenţă era de nebănuit.

Fiecare răsărit e o punte către viitor. Un viitor ce aşteaptă să fie cucerit. Când fiecare dintre noi va învăţa asta, când fiecare dintre noi va avea încredere în el însuşi şi-n cel de lângă, când vom învăţa să zâmbim chiar dacă sufletul ne e sfâşiat în mii de bucăţi ce nu-l vor putea reîntregi niciodată, când ne vom ridica mai puternici, pregătiţi pentru următoarea lovitură, când vom vedea dincolo de ziua următoare, atunci omenirea, în complicata ei existenţă şi în nebănuita ei complexitate, va fi mai bună, mai fericită…

Zbucium

Ma doare,
M-apasa,
M-arunca-n pustiu;
Si urlu, mi-e frica
Vreau altfel sa fiu.
Mi-e greu,
Tot mai greu
Şi parcă-n zadar,
Mai lupt,
Tot mai lupt
Câştig tot mai rar…
Şi plouă,
Iar plouă
Şi noaptea iar vine
Şi gândul mă doare
Că pleacă spre tine…

Saturday. Seven of September. Eleven years ago...

Au trecut 11 ani de cand Ti-am scris-o. 11 ani de cand am cu un inger in plus, cu un Tata in minus.
Sper ca esti mandru de noi, oriunde ai fi.

Paradise

Sa te afli pe o insula pe o plaja aproape pustie, cu o apa de un verde-albastrui de care inca nu ai mai vazut, sa poti sa fii cine vrei dar totusi sa alegi sa ramai tu, sa asculti Lana del Rey, sa ai internetul inchis si telefonul departe de tine iar singurul chip familiar din jur sa fie cel al dragostei este, dupa parerea mea, darul suprem pe care il poti primi de la o vara aproape gata.

Sound: Forever young...