Adevaratele lupte

Cred ca in viata totul tine de perceptie. De ce alegem sa vedem, sa simtim, sa traim, sa fim. De oamenii la care ne raportam, de situatiile in care alegem sa intram, de felul in care iesim din ele cand nu ne mai multumesc, de luptele pe care le ducem si de armele de care ne folosim pentru a castiga.

Uneori insa lucrurile nu depind de noi, nu avem posibilitatea sa alegem. Viata ne ia din punctul x, ne pune in punctul y si nu ne da nici macar o sansa.
Ne uitam, cred, de prea putine ori in jurul nostru. La greul pe care il duc oamenii. La luptele lor pentru a supravietui. La masa calda careia i-au uitat gustul, la notiunea de familie ce poate nu au cunoscut-o niciodata. La dreptul de a alege, de care ei nu au facut uz.
Daca am face-o, ne-am da seama cat suntem de norocosi. Ne-am da seama ca dramele noastre nu sunt chiar drame. Ca negrul nu e chiar negru, ca luminita de la capatul tunelului exista.

In urma cu cateva zile am fost la Auschwitz. Mi-e greu sa scriu despre asta. Ce simti cand vezi la televizor sau citesti ca s-a intamplat acolo, nu are nici o legatura cu ce traiesti in ora aia in care pasii tai calca in acelasi loc cu ai lor. Mi-a amintit, in caz ca mai aveam nevoie, cat sunt de norocoasa avand tot ce am. Si m-a facut sa nu mai uit niciodata.

Paturile in care dormeau

                                                 Cati pasi au facut oare pantofii astia?

                                        Copii ce nu au apucat sa aiba vise

Valize in care nu incaput sperante

                                                                 Gramezi de perii

                                    Unul dintre cele mai grotesti locuri, cuptoarele in care erau arsi

                                   

                                                           Si zidul unde erau executati

Data viitoare cand vrei sa te plangi de viata ta, gandeste-te de doua ori. Altii duc adevaratele lupte.

It's a kind of magic

Sunt vise care ni se implinesc din pura întâmplare, fara sa avem timp sa ne gandim la ele, sa le construim, sa le asteptam. Sunt vise pe care le aduni in sufletul tau si le lasi sa mocneasca pentru ca parti din tine, oricât de greu de atins ar parea, tanjesc dupa împlinirea lor. Sunt vise pentru care astepti cuminte, in locul tau, uneori 20 de ani. Poate ca in timpul ăsta nici nu ti-ai mai imaginat ca vor deveni vreodata realitate. Apoi, intr-o zi, viata iti arata ca se poate si te transpune, pentru doua ore, in nemurire.
Am crescut cu peretii plini de posterele fratelui meu cu Queen si Freddy Mercury. Tin minte ca abia asteptam sa plece la facultate si sa imi ramana mie camera, sa le dau jos si sa pun pagini intregi tăiate din Bravo si Popcorn. Tin insa, la fel de bine minte si faptul ca dupa ce a plecat, imi era atât de dor de el incat nu m-am putut atinge de peretele lui multa vreme. Posterele alea erau, practic, el.
Anii au trecut si am inceput sa le iubesc muzica. De la primul vers pana la ultimul acord de chitară, de la prima lacrima, pana, dupa foarte multi ani, la primul rand de langa o scena unde erau ei, Queen. Era el, Brian May la doi metri de mine, aplecat de cei 68 de ani pe care i-a strans, niciodată acelasi dupa pierderea lui Freddy, dar totusi, el, unul dintre cei mai buni chitaristi din toate timpurile, o parte dintr-o legenda, o legenda in sine.

A fost un vis pe care fratele meu a ales, o data transformându-si-l in realitate, sa mi-l transforme si mie. A fost, pana la urma, inca un vis pe care doar el il putea transforma in pulbere magică.

Nu am cum sa descriu ce am trait cand a inceput Love of my life, cat de sarate au fost lacrimile si cate miliarde de emotii treceau prin venele mele, cat de greu mi-a fost sa o cânt si cat de intens am simtit-o. Sunt lucruri pe care le simti si atat. Nu poti vorbi despre ele, astfel le minimizezi. Pot doar sa va doresc si vouă, din inima, sa traiti macar o data un astfel de moment.

Am inteles ca daca we are the champions e pentru ca tu ai facut sa fim! Si ca da, if we want to life forever, we can! 
You are my champion!

The show must go on!

Bunica nimanui

Conduceam fara tinta. E una din zilele alea in care am obosit sa fiu. Am trecut pe langa parc si am oprit. M-am asezat pe o banca, la soare.
- Pot sa stau langa tine, domnisoara?
- Da.
- Lucrezi in apropiere?
- Nu.
- Astepti pe cineva?
- Nu.
- Ai venit doar asa?
 - Da.
In timpul asta stateam cu ochii fixati pe porumbeii din jur. Mi s-a facut rusine de raspunsurile mele monosilabice si m-am intors spre ea. Era o batranica ce avea fata brazdata de o mie de riduri. A inceput sa imi povestească ca a venit la Catedrala si il asteapta pe unul dintre preotii care o mai ajuta, ca ea nu cerseste, ca stie ca asta am crezut despre ea cand s-a asezat langa mine (avea dreptate), ca a facut scoala si chiar si balet dar ca sotul ei ( cel mai bun barbat de pe pamant, conform spuselor ei) a murit si acum nu se mai descurca, ca nu are pe nimeni. Ca locuieste pe Motilor si asteapta primavara pentru ca e tare greu sa te incalzesti cu lemne.
- Ai mama?
- Da, am.
- Atunci inseamna ca esti fericita, e cel mai important lucru, sa ai mama.

Am inceput sa plang instantaneu. In rama ochelarilor mei de soare statea deja un pumn de lacrimi. Ea s-a ridicat sa plece. Pret de cateva minute mi-a trecut prin fata ochilor toata viata ei versurs toata viata mea. Problemele mele aveau toate, brusc, o rezolvare. Ea ducea adevarata lupta, ea, nu eu.
M-a cuprins o disperare pe care nu as putea sa o transcriu aici, in cuvinte, de a face ceva pentru ea, mai mult decat sa-i dau trei lei. Am rugat-o sa ma lase sa ii fac o poza si sa accepte sa o ajut, rugandu-i pe altii sa ma ajute.
- Dar eu sunt batrana, cum sa imi faci poza? Si eu nu cersesc. Eu nu cer de la oameni.
- Cer eu, stati linistita.

Si-a aranjat parul sub caciula fix cum o facea bunica mea. I-am facut poza. In timpul asta i-am spus ca duminica voi merge la ea si ii voi duce tot ce reusesc sa strang pana atunci. I-au dat lacrimile, nu ii venea sa creada. M-a intrebat cum ma cheama. I-am intins mana si i-am raspuns: Claudia. M-a strans atat de tare si am inteles atat de multe din strangerea aia a unei maini aspre, reci si batrane, ca imi vor ajunge o viata.
- Iuliana Badiu ma cheama pe mine.

Viata mea e departe de a fi perfecta. Dar e si mai departe de a fi tragica.
De azi, Iuliana Badiu nu mai e bunica nimanui.


Pentru cine vrea sa imi dea o mana de ajutor, astept mesajele voastre. Nu trebuie sa ii dam neaparat bani, un pachet cu alimente si haine e tot ce isi doreste.

The old sheperd

De aproape un an il vad cam in fiecare dimineata. Merge incet si greoi, mereu in aceasi directie. Mai inspre pranz are in urma lui o turma de oi, sau de capre, depinde de ora. E un batranel marunt care intr-o zi nu va mai trece pe langa geamul meu in timp ce-mi beau cafeaua. Si imi va lipsi. Atunci voi stii ca-si pastoreste turma intr-o alta lume. Nu stiu nimic despre el, nu stiu daca varsta, statura, sau faptul ca la anii lui inca face acelasi lucru in fiecare zi ma fascineaza, cert e ca pe langa mine nu trece neobservat. Ca mie imi provoaca emotie de fiecare data.
De cate ori il vad mi se strange sufletul si mi se face dor de bunicii mei, de mirosul casei lor, de bunatatea si calmul din ochii albastri ai bunicului, cei mai blanzi ochi in care m-am privit vreodata.

Cred ca de multe ori incercam sa vedem/ gasim in oamenii de langa noi ceva ce am avut la un moment dat. Franturi de priviri, de gesturi, de cuvinte. Ca incercam, prin altii, sa inviem niste sentimente de care avem nevoie pentru a merge mai departe. Ca, uneori, reusim.
Cred ca daca ne-am uita mai des la oamenii din jurul nostru, daca i-am privi in ochi si i-am asculta, viata noastra ar fi mai plina. Ca unii oameni, daca le-am asculta povestea, ne-ar putea fi lectii de viata.

Batranelul asta imi aminteste, fara sa vrea si fara sa stie, zi de zi, ce conteaza cu adevarat. E, intr-un mod ciudat si neinteles, si pastorul meu.

Be you

Mailul imi e tot mai plin cu oferte de Valentine's. Reclame peste tot. Rezervari în cluburi. Check-inurile vor curge, va fi plin de poze cu trandafiri rosii, petale pe jos, pahare de vin si cutii de bomboane. Nu e oare mai simplu sa ne traim iubirea in doi? Daca ea exista si daca o traim cu fiecare respiratie, nu e mai potrivit sa o lasam în starea ei pura? Nu ar trebui sa ii aratam in fiecare zi că o / il iubim si sa facem din asta o sarbatoare continua?
Hai sa nu mai comercializam fiecare bucatica din noi.
Hai sa nu facem rezervari pentru ca "toata lumea face".
Hai sa nu ne mai prefacem ca simtim.
Hai sa nu ne apuce panica ca suntem singuri si sa ne imbatam cu vorbele goale ale unui alt singuratic aflat langa noi.

Hai sa fim "Someone's Sunday, not Saturday night."

I'm not okay and that's okay

Am fost invatata sa nu las sa se vada ghetarii ce se topesc in mine, sa nu imi stie nimeni infrangerile, sa imi duc singura luptele. Nu stiu cat am pierdut, nici cat am castigat, nici cat am imbatranit inainte de vreme.
Am tot auzit despre cum viata e ceea ce ti se intampla in timp ce tu esti ocupat cu altele. Despre cum lucrurile cele mai frumoase sunt cele pe care nu le planifici. Despre cum trebuie sa renunti la tot ce te trage in jos pentru a putea privi catre soare. Despre cum trebuie sa il lasi sa plece pe omul care nu te mai stie iubi sau, mai mult, despre curajul de a pleca tu. Despre cum trebuie sa inveti sa spui nu chiar daca fiecare particica din tine urla contrariul. Despre cum daca faci bine, primesti bine. Despre universul care e guvernat de legea compensatiei. Despre geamul care se deschide cand o usa se inchide. Despre ingerii ce ne pazesc neincetat. Despre paradisul ce ne asteapta daca suntem buni. Despre oamenii ce isi vor aminti mereu ca le-ai fost ancora in cele mai negre furtuni. Despre mainile pe care le vom recunoaste in intuneric. Despre te iubescurile care ne-au salvat sau, din contra, ne-au secat de viata.
Despre cum vine o zi in care, absolut intamplator, iti dai seama cine esti si ce cauti in lume. Despre cum deschizi ochii si vezi, in sfarsit, cine te inconjoara. Cine conteaza. Cine e istorie. Cine e viitor. Despre cum not everyone you lose is a loss.
Despre cum o viata incepe de mai multe ori. Despre cum trebuie sa mergi inainte cu inima daca picioarele iti sunt obosite. Despre cum nimic nu te poate dobora. Despre inaltimile pe care le poti atinge. Despre dragostea in care trebuie musai sa crezi. Despre una, despre alta. Am tot auzit...

Viata nu e in carti. Nu e in filme. Nu e ce li se intampla altora. Nu e ce asteapta altii de la tine. Nu e ce voiai sa te faci cand erai mica, nu e ce ai scris in ultima zi din liceu. Nu e ce i-ai promis tatalui tau ca vei deveni nici ce inca spera mama ta. Nu e ce ti-ai planificat, fara urma de indoiala, pe o plaja pustie prin Corfu. Nu e. E, insa, toate celelalte lucruri ce inca se pot intampla. If you are not okay, it's okay. If you are lost, you'll find a way.

Big girls cry

De ceva vreme nu mai stiu daca sunt pe drumul cel bun, nu stiu nici macar daca sunt pe vreun drum, stiu insa ca acum daca sunt singura, sunt singura doar eu cu mine, ca nu mai vreau sa fug de nimic, ca, daca ma sufoc, ma sufoca doar neputinta mea de a umple un gol, nu o prapastie ce se adanceste.

Demonii din noptile tarzii in care te caut fara incetare au obosit si au inceput sa adoarma singuri, neleganati. Timpul a curatat fiecare locusor din casa si din inima iar acum miroase a lavanda, nu a tine, nu a noi, nu a promisiuni scrise pe ziduri albe, inca nevopsite. Afara miroase a zapada si a lacramioarele de la tine ce inca nu au inflorit. Dorul a devenit un cuvant ca oricare altul iar ochii au inteles ca o vreme nu vor mai zambi. Renuntarea nu mai e o temere ci o realitate. Azi a trecut, Maine e o alta zi iar Ieri nu mai exista.

Imi tot rasuna in minte o fraza de-a lui Bukovski in care zicea ca "o dragoste ca aceea era o adevarata boala, una din care nu iti revii cu adevarat niciodata". Poate ca sunt bolnava. De tine si de lipsa ta. Dar nu mai caut cu disperare leacuri vindecatoare, tratamente scumpe si elevate ce au functionat la unii, ierburi babesti ce au functionat la altii. Nimic nu se prinde de mine. Nimic nu se desprinde de tine.
Time will heal. It will. I'll wait.




I may cry ruining my makeup
Wash away all the things you've taken
I don't care if I don't look pretty
Big girls cry when their hearts are breaking.

Tu stii ce fac oamenii de langa tine?

M-am obisnuit sa fac "bine". Indiferent care ar fi cuvintele pe care le-ar urla inima mea, buzele mele rostesc acelasi raspuns: bine. Oamenii nu sunt pregatiti sa auda altceva, "ce faci?" a devenit atat de mecanic incat tine loc de salut. Nu stiu daca nu ne pasa sau doar suntem absorbiti de era asta in care ne aflam, in care nu avem timp de nimic, cu atat mai putin de problemele oamenilor de langa noi, cert e ca trăim alaturi de oameni despre care nu stim nimic din ce li se intampla cu adevarat si asta pentru ca, atunci cand ei isi rezuma raspunsul la "bine" noi nu suntem in stare sa simtim nuantele.
Pe facebook fericirea e la ordinea zilei. Am devenit experti in a o mima. M-am saturat atat de tare de cliseul "te-am vazut pe facebook, ce bine iti merge", de parca faptul ca zambesti intr-o poza iti pune lumea la picioare, de parca check in urile te fac sa dormi noaptea mai bine, de parca un like il aduce mai aproape pe omul de care ti-e dor.
Oamenii vad, pe de o parte, ce ii lasam sa vada, si pe de alta, ce isi doresc sa vada. Nici nu am stiut daca sa rad sau sa plang cand un coleg de birou, un om care ma vedea zi de zi, a concluzionat ca eu nu am prea iubit pentru ca nu am parut a suferi dupa o despartire.
Faptul ca nu vedem un om la pamant nu inseamna ca nu a fost ingenuncheat. Faptul ca-si duce cu demnitate o cruce ce nu-i indoaie, aparent, spatele, nu inseamna ca nu trebuie sa punem umarul sa-l ajutam. Faptul ca nu ne cere ajutorul nu inseamna ca nu are nevoie de el.
Ultima oara cand am insistat sa ma vad cu o prietena pentru ca simteam ca ceva nu e in regula in binele ei, a izbucnit în lacrimi si mi-a spus ca vrea sa divorteze, ca nu mai poate. Era casatorita de nici 3 luni si atat de fericita in pozele de pe facebook...

Tu cat de bine stii ce fac oamenii de langa tine? Cat de tare iti pasa?