Bunica nimanui

Conduceam fara tinta. E una din zilele alea in care am obosit sa fiu. Am trecut pe langa parc si am oprit. M-am asezat pe o banca, la soare.
- Pot sa stau langa tine, domnisoara?
- Da.
- Lucrezi in apropiere?
- Nu.
- Astepti pe cineva?
- Nu.
- Ai venit doar asa?
 - Da.
In timpul asta stateam cu ochii fixati pe porumbeii din jur. Mi s-a facut rusine de raspunsurile mele monosilabice si m-am intors spre ea. Era o batranica ce avea fata brazdata de o mie de riduri. A inceput sa imi povestească ca a venit la Catedrala si il asteapta pe unul dintre preotii care o mai ajuta, ca ea nu cerseste, ca stie ca asta am crezut despre ea cand s-a asezat langa mine (avea dreptate), ca a facut scoala si chiar si balet dar ca sotul ei ( cel mai bun barbat de pe pamant, conform spuselor ei) a murit si acum nu se mai descurca, ca nu are pe nimeni. Ca locuieste pe Motilor si asteapta primavara pentru ca e tare greu sa te incalzesti cu lemne.
- Ai mama?
- Da, am.
- Atunci inseamna ca esti fericita, e cel mai important lucru, sa ai mama.

Am inceput sa plang instantaneu. In rama ochelarilor mei de soare statea deja un pumn de lacrimi. Ea s-a ridicat sa plece. Pret de cateva minute mi-a trecut prin fata ochilor toata viata ei versurs toata viata mea. Problemele mele aveau toate, brusc, o rezolvare. Ea ducea adevarata lupta, ea, nu eu.
M-a cuprins o disperare pe care nu as putea sa o transcriu aici, in cuvinte, de a face ceva pentru ea, mai mult decat sa-i dau trei lei. Am rugat-o sa ma lase sa ii fac o poza si sa accepte sa o ajut, rugandu-i pe altii sa ma ajute.
- Dar eu sunt batrana, cum sa imi faci poza? Si eu nu cersesc. Eu nu cer de la oameni.
- Cer eu, stati linistita.

Si-a aranjat parul sub caciula fix cum o facea bunica mea. I-am facut poza. In timpul asta i-am spus ca duminica voi merge la ea si ii voi duce tot ce reusesc sa strang pana atunci. I-au dat lacrimile, nu ii venea sa creada. M-a intrebat cum ma cheama. I-am intins mana si i-am raspuns: Claudia. M-a strans atat de tare si am inteles atat de multe din strangerea aia a unei maini aspre, reci si batrane, ca imi vor ajunge o viata.
- Iuliana Badiu ma cheama pe mine.

Viata mea e departe de a fi perfecta. Dar e si mai departe de a fi tragica.
De azi, Iuliana Badiu nu mai e bunica nimanui.


Pentru cine vrea sa imi dea o mana de ajutor, astept mesajele voastre. Nu trebuie sa ii dam neaparat bani, un pachet cu alimente si haine e tot ce isi doreste.