In ultimul timp, in orice parte privesc, vad oameni care tradeaza. Se tradeaza pe ei, sau pe altii.
Incerc sa imi dau seama cand am ales, si de ce, nefericirea in locul fericirii. Compromisul, in locul constiintei curate. Capul plecat, neajunsul, insuficientul. Zambetul fals. ”The confort zone”.
Incerc sa inteleg de ce ne intereseaza atat de tare sa intram in intimitatea oamenilor de langa noi, sa ne prefacem ca ne pasa pentru ca mai apoi sa ii vindem atat de ieftin. De ce purtam masti? De ce ne dam drept ceea ce nu suntem? De ce mintim? Mult si des. Privind in ochi. Jurand ca e adevarat.
Alergam, zi de zi, dupa himere. Devenim superficiali si ne inconjuram de oameni la fel de superficiali ca si noi. Ne tradam si ne iertam cu o usurinta de neinchipuit. Suntem vanduti mai ieftin decat Hristos dar ne prefacem ca nu stim, sau ca nu ne pasa. Ne e teama de singuratate dar nu ne dam seama ca defapt oamenii nepotriviti cu care ne inconjuram ne-o provoaca. Ca dependenta de altii ne face mai slabi, mai vulnerabili, mai usor de ranit. Ca avem in ADN molecule suficiente pentru a o lua mereu de la zero, fie si singuri.
De fiecare data cand s-a naruit totul in jurul meu m-am refugiat in mine. Si am gasit mereu niste resurse pe care nu credeam ca le detin. Am invatat ca oamenii vin si pleaca, ca oricate ziduri de aparare iti construiesti tot vor gasi o fisura prin care se vor strecura, adanc si iremediabil, in sufletul tau. Ca nimic, niciodata, nu va mai fi la fel. Dar ca poti trai si asa.
