miercuri, 22 martie 2017

#carpediem

Viata e mai mult decat reguli ce trebuie urmate ca sa ajungi din A in B. E mai mult decat o alergătură continua dupa himere. E mai mult decat toate lucrurile pe care le faci din obisnuintă si nu iti mai provoacă freamăt. Dar le faci. Asa le-a facut si mama ta, si mama mamei tale, asa le fac oamenii din jur, asa ti s-a spus ca trebuie.
Carpe that fucking diem. Spune te iubesc si mi-e dor fara cea mai mica frica ca nu vei auzi acelasi cuvinte inapoi, ca raspuns. Respira aerul asta de primavara pe care il astepti de atâta vreme. Da-ti seama ca de cateva zile de trezeste ciripitul pasarilor inaintea alarmei de la telefon. Ridica-te din pat si ia-ti si sufletul cu tine.
Viata e nedrept de scurtă. Eat the damn dessert first!


miercuri, 8 martie 2017

#8martie

Inainte de orice altceva, ziua asta, pentru mine, e despre mama. E despre felicitari confecționate la scoala, despre flori cumparate cu banii stransi de dinainte, despre emotia cu care o asteptam sa vina acasa. Cred ca cel mai important dar pe care il primesti de la viata, inca din secunda in care iti deschizi ochii, e mama. Si dragostea ei nesfarsita. Grija aproape obsesiva ce ti-o poarta mereu. Incapatanarea de a nu te lasa sa renunti. Seninul din ochii ei. Certitudinea ca esti iubit. Neconditionat. Pentru totdeauna.
Azi e despre tine. Azi si fiecare zi. Cuvintele sunt de prisos.
Si poate ca scazi in înăltime cu fiecare an dar cresti necontenit în ochii mei.

La multi ani, mama mea!
La multi ani, femei minunate!




vineri, 6 ianuarie 2017

#31

Ultimii ani din viata mea au fost atat de diferiti unul de celalalt incat daca cineva mi-ar fi spus ca acesta va fi mersul lucrurilor, nu as fi crezut nimic. Practic, viata mea nu mai are aproape nicio legatura cu viata mea de acum 2 ani. Am lasat in urma promisiuni,  oameni scrijeliti in suflet si un mers al vietii pe care credeam ca il stiu cu ochii inchisi. Am ras si am ingropat zambete. Am plans si am dezgropat lacrimi. M-am pierdut si nu am mai vrut sa ma caut, apoi m-am gasit si nu am mai vrut sa ma pierd. In timp, mi-am confectionat singura o busola ce acum imi arata, oricat de intuneric ar fi, drumul, sau macar o parte din el. Am invatat si am inteles ca, daca nu pornesti in cautarea ta, n-o sa afli niciodata cine esti cu adevarat, ce culoare au visele tale, in ce limba iti place cel mai mult sa iubesti,  ce gust au saruturile ce nu -ti vor apartine mereu, ce putere are prietenia, cate brate raman deschise pentru tine sa iti odihnesti sufletul in ele, cati oameni vin fara sa-i chemi si cati pleaca fara sa priveasca in urma pentru a-ti verifica pulsul.

Azi e ziua mea. Simt cum de o mana ma tine mama si de cealalta Claudiu. Si cum as putea trece cu ochii inchisi prin orice pentru ca ei sunt acolo. Mai simt cum eu am cu un inger pazitor in plus fata de altii iar asta face ca aripile mele sa fie largi, deschise, neinfricate.
E o zi in care cei mai buni prieteni din lume  - ai mei - imi vor spune ca ma iubesc si ca sunt norocosi ca ma au, nestiind ca in realitate eu sunt, defapt, cea norocoasa.

Cat timp l-am avut pe Tata langa mine, intr-o vreme in care nu existau telefoane mobile ca sa ne spunem la multi ani la miezul noptii, El era primul care-mi spunea de fiecare data. De asta imi e cel mai dor. Sa fie dimineata zilei mele, sa imi deschid ochii si el sa ma ia in brate , sa fie stangaci si emotionat si sa imi spuna La multi ani. Sa-mi cumpere garoafe, cam singurele flori de pe atunci,  si bomboane de ciocolata. Sa ma sune lumea pe telefonul fix iar eu sa ii numar sa vad cati au fost.  Sa vina toti copiii de pe scara la ziua mea. Sa mor de curiozitate ce cadouri primesc. Daca ar exista o masina a timpului, acolo as vrea sa ma intorc pentru o zi. Sa fie 6 ianuarie. Sa am maxim 12 ani. Sa vina Cristina, Alin, Andrei, Adi, Ionut,  Gigi, Bogdan sa imi cante la multi ani. Sa suflu in lumanari si sa uit sa imi pun o dorinta. Sa avem bradul facut pe balcon si afara sa fie zapada mare si cel putin un om de zapada in curte. Sa avem saniile "parcate " pe casa scarii si fiecare dintre noi sa mai aiba niste banuti ramasi de la colindat. Sa mancam tort si apoi sa mergem in "camera mica ", sa dansam si sa radem.
Scriind acum asta imi dau seama ca au trecut 20 de ani, timp in care probabil nu m-am mai gandit deloc. Simt ca sunt atat de vii amintirile astea incat cred ca e o cutie a Pandorei pe care e periculos sa o deschid. Asa ca nu mai scot nimic din ea si revin in 2017. Revin la azi. Imi dau seama ca azi e despre mine. Ca asa au facut altii sa fie. Ca 31 poate fi cu noroc.
La multi ani, mie! Keep believing in magic for another year.

miercuri, 4 ianuarie 2017

Time. Wings.

Timpul vindeca. Aud asta mereu. Pe undeva, asa e. Cu cat trece, cu atat se asterne praful.  Pe amintiri, pe rani, pe vise, pe irisi. Zilele trecute m-a intrebat o cunostinta cu care nu am mai vorbit de mult cum am trecut peste tot ce a insemnat ultima viata pe care am trait-o. Fara sa o transform intr-o drama, fara sa ma pierd pe mine, fara sa incetez sa mai sper.  Nu am stiut ce sa raspund.
Oamenilor li se pare ca fac atatea lucruri si ca visez in culori atat de vii si ca tot ce se intampla in jurul meu e condus de un “believe in magic” sau de un “ the best is yet to come” (de care, in realitate, m-am agatat cu incapatanare).
In timp ce timpul asta trece, ce vindeca defapt bucati din tine esti tu si putinii aia oameni din jurul tau ce te-au tinut de mana, in felul lor mai priceput, sau mai stangaci, la fiecare pas sau salt pe care l-ai facut. Oamenii vindeca. Timpul doar trece. Ranile se inchid daca le lasi sa se vindece singure, nu daca iti consumi energia sa cauti leacuri, licori, pansamente. Devin una cu tine daca le porti cu asumare, nu daca iti tatuezi peste ele ceva ce le ascunde povestea. E ok sa te mai pierzi din cand in cand, doar sa nu ramai acolo pierduta, sa iti croiesti, daca e nevoie, un alt drum spre tine. Sa incerci mai multe drumuri, sa privesti cerul din mai mult decat un singur unghi, sa intri si in ape reci, cu pietre dure si valuri repezi. Sa te cauti. Sa te cauti atat de mult, oricata energie ti-ar lua. Sa te cauti pana ce te gasesti.  Iar dupa ce te-ai gasit, sa nu mai lasi pe nimeni, niciodata, niciodata, niciodata, sa te piarda.
Continua sa zbori. Aripile tale nu sunt fragile. They are made of steel.





luni, 2 ianuarie 2017

#almostperfect

Ma uit la bradul meu aproape perfect, in casa mea aproape perfecta si ma gandesc la viata mea, aproape perfecta si ea. Si-mi dau seama cum toate lucrurile ce ma despart de perfectiunea asta mult visata de noi, oamenii, sunt atat de superficiale. Atat de neimportante. Atat de lumesti. Cum diferenta pana la "indeajuns exact asa cum e" sta doar in mintea mea sa mi-o setez. E doar un buton ce trebuie apasat.
Zilele trecute conduceam si-mi era foarte frig. Si ma gandeam ce bine ar fi daca masina mea ar avea incalzire in scaune. Am oprit la un semafor si-n dreapta mea era un troleibuz. De ala vechi cu geamuri aburite iarna. Cu bare ruginite si scaune din lemn, tari, vesnic reci si murdare. Nu-mi mai doream dotari in plus la masina, nu-mi mai era frig, doar ma simteam vinovata de cum am uitat sa apreciez niste lucruri aparent banale.
Este o reclama in care un barbat, din momentul in care se trezeste, are toate lucrurile uzuale ambalate in cadouri: sotia in pat dimineata, cana de cafea, haina, cheile de la masina, masina, etc. E utopic sa cred ca, dupa ce ajungi sa le cam ai pe toate, te mai bucuri ca-n prima zi. Cred insa ca e important ca macar din cand in cand, chiar si doar la sfarsit/inceput de an, bilanturile sa nu fie despre cifre, despre bunuri, despre bani. Sa fie despre amintiri, despre ce a ramas, despre ce poti duce Dincolo, despre ce le poti povesti Ingerilor cand te-ntalnesti cu Ei. Sa fie despre dragoste si despre iertare. Despre piele de gaina si lacrimi de fericire. Despre apusuri sau ploaie de stele. Despre oameni pe care i-ai ridicat si care te-au ridicat. Despre pahare cu vin rosu si licurici in gradina. Despre multe retete ratate si despre cateva ce chiar ti-au iesit. Despre "inca am gustul dulciurilor tale". Sau "mirosul tau mi-a ramas pe piele". Despre o plaja din Sanremo unde ai regasit ce aveai mai mare nevoie: pe tine. Despre prietenii. Despre familie. Despre iubirea neconditionata ce o dai, ce o primesti. Despre copii si despre un loc de joaca. Despre o mama cu care ai stat mult mai mult decat in ultimii ani. Despre un frate si multe pranzuri luate impreuna doar de dragul de a le lua. Despre toate te iubesc-urile ce le-ai spus si ce ti-au fost spuse.

Orice altfel de analiza a anului trecut mi se pare inutila. Nu vreau s-o fac, nu vreau s-o stiu.
Draga 2016, mi-ai dat, probabil, cat merit. A fost mult, a fost putin, cine sunt eu sa judec asta? A fost. Bine ca a fost.
Mai important insa decat tot ce mi-ai fi putut da e altceva pentru mine. Si mi-am dat seama tarziu, in ultimele zile, cand a venit clasica intrebare de final de an: "Si, cum stai cu bilantul? Ce ti-a adus 2016? Ce iti doresti de la noul an?"
Iar raspunsul meu a fost pe cat de simplu, pe atat de multumitor pentru mine acum. Nu stiu exact daca e important sa ma gandesc la ce mi-ai adus, eu ma bucur teribil, draga 2016, ca nu mi-ai luat pe nimeni de langa mine. Iar pentru asta iti multumesc acum si-n fiecare zi.

#almostperfect
#morethanperfect


duminică, 1 ianuarie 2017

New Year

Ne uram cu totii La multi ani. Ne dam check in la mare, la munte, acasa, in club, la restaurant. Facem bilanturi si promisiuni pentru noul an. Mâncăm si bem. Bem si mâncăm. Alegem o poza si o urcăm pe facebook, instagram, snapchat. Suntem pregatiti, sa vina 2017!
In timp ce foarte multi dintre noi nu aveam nicio grija, aseara, 39 de oameni au fost asasinati in Istanbul. E doar o stire peste care trecem pentru ca e departe de noi. Pentru ca e Revelionul. Pentru ca in prima zi din an nu ne gandim la lucruri triste. Lumea in care trăim e una nebună. Ziua de mâine nu mai e nicio garantie. Clipele alea multe pe care le credem eterne ne sunt, defapt, numărate. Viata e pe zile. Si zilele-s putine. Uneori, nedrept de putine.

Va doresc să trăiti mai mult in azi si mai putin in mâine. Sa luptati mai mult pentru visele voastre si mai putin pentru ale altora. Sa va puneti haine de sărbătoare in fiecare zi, nu doar la ocazii speciale. Sa luati masa impreuna fara niciun motiv. Sa va cereti iertare pentru ca asa e normal, nu pentru ca e "Crăciun". Sa faceti bine oamenilor din jur pentru ca asa e uman, nu pentru ca e acea perioada a anului. Sa va iubiti azi cat pentru toate zilele, nu-n toate zilele cat pentru un azi. Sa aflati cine sunteti cu adevarat. Sa va fie bine voua, cu voi.

Fericirea e acolo, inchisa in tine. Nimeni nu ti-o da, nimeni nu ti-o ia. Gaseste-o si scoate-o la suprafata. Si apoi n-o mai lasa niciodata sa plece. Poart-o cu tine ca pe rujul ala rosu ce-l pastrezi pentru zile negre. Ca pe un talisman Pandora. Ca pe...ce vrei tu. Doar poart-o. Doar aminteste-ti ca e acolo. Ca nu suntem zei, ci muritori. Ca ne suntem datori sa fim multumiti si multumitori. Ca ne suntem datori sa fim fericiti.

La multi ani, mie! La multi ani, voua! La multi ani, ingeri!
La multi ani!




duminică, 4 decembrie 2016

Helping hands are better than praying lips

Cred ca fiecare zi ar trebui sa fie despre cum sa fim mai buni. La job, acasa, in relatiile cu oamenii dragi sau cu cei pe care ii cunoastem prea putin.
Cred ca pentru tot ce primim intr-o zi de la viata asta, o parte, oricat de mica ar fi ea, trebuie sa o dam inapoi.
Cred ca nu trebuie sa stam inchisi in cochilii si ca universul nostru ar trebui sa fie unul deschis, unul in care sa primim, macar din cand in cand, oameni ce au nevoie de noi, de maini intinse pentru a se ridica, de lumini aprinse pentru a vedea drumul, de imbratisarea noastra pentru a le reda speranta, de zambete sincere pentru a-i invata sa creada. In ei. In omenire. Intr-un maine mai bun.  
Cred ca in bilanturile pe care ni le facem din cand in cand nu ar trebui sa primeze de cate ori am fost primii la job, cate targete am depasit, cate locuri am mai vizitat, cate like-uri sau check in-uri am mai strans, ci cati oameni am facut sa zambeasca, cate usi am deschis pentru altii, cator oameni le-am facut ziua putin mai buna. Lumea asta este plina de oameni singuri si tristi. Uneori ii vedem, alteori alegem sa nu. E, insa, la fel de plina si de oameni buni si calzi. Asa, ca tine. Chiar daca poate ai uitat, chiar daca in toata alergatura unei zile nu te gandesti la asta, tu, in sinea ta, esti un om bun. Lasa bunatatea sa iasa, n-o tine ascunsa, asa nu e de niciun folos.
Peste 20 de zile e Craciunul. Ca o lege nescrisa, unii vor avea prea mult, altii prea putin. Dincolo de lumea frumoasa si pregatita de sarbatoare e o alta parte, o realitate pe care alegem de multe ori sa nu o vedem crezand ca nu o putem schimba. Dar o putem. Eu. Tu. Noi. Fiecare in parte, fiecare impreuna. Sigur ai lucruri ce nu-ti mai sunt de niciun folos. Sigur ai o sora mai mica, sau un nepot, sau un copil, sau o haina, sau o jucarie, sigur ai ceva ce poti sa dai mai departe. Sigur-sigur! Hai sa facem niste copii fericiti. Hai sa le aratam ca exista Mos Craciun. Hai sa fim noi, fiecare in parte, Mos Crăciunul cuiva.

P.S. Ei sunt Andrei, Ana, Maria si Teodora.  Au 11, 8, 6, 2 ani. Sunt frati si sunt imbracati cu "hainele lor bune". Intre timp a venit iarna si le-ar prinde bine altele mai groase. Si niste carti. Si poate niste jucarii. Cateva dulciuri. Si o scrisoare de la Moshu. Si le vor primi. Pe toate. Avem noi grija de asta.
Cand am primit eu poza, mama lor trebuia sa nasca. Intre timp a venit pe lume o fetita. Care are nevoie de tare multe lucruri, ca orice bebe.


La fel ca ei mai sunt si altii. Nu voi pune poze pentru ca ce vreau eu sa stranesc in voi nu vreau sa aiba legatura cu impactul unei fotografii, ci cu ceva ce e in voi, cu ceva din care sunteti plamaditi: cu bunatate.

"Helping hands are better than praying lips"




luni, 10 octombrie 2016

Dulciuri cu suflet. Oameni cu suflet.

Oamenii nu sunt aproape niciodata ce par. Uneori e o surpriza placuta, alteori e una ce ne intristeaza foarte tare. Mai sunt si cazurile in care suntem deja arsi si nu ne mai surprinde nimic, dar acelea nu se pun la socoteala, sunt destul de rare si aproape niciodata valabile in relatiile cu oamenii care chiar conteaza - si reusesc (totusi) sa ne raneasca. Cum, de regula, oamenii pe care ii iubim cel mai mult ne dezamagesc cel mai tare, tot asa se poate intampla sa ne surprinda intr-un mod foarte placut persoane pe care le cunoastem prea putin.
De cand a inceput toata chestia asta cu dulciurile am simtit un amalgam de reactii. Pe langa incurajari si oameni pe care ii simt cum se bucura pentru mine, am auzit rautacisme, indoieli si ineptii de genul: Claudia, esti manager, nu poti sa faci prajituri, nu e ok, ce-ar zice lumea?
Nu pot sa zic ca nu stiu ce-ar zice lumea, pentru ca stiu. Nici ca nu-mi pasa, as parea aroganta si autosuficienta. Zic insa ca universul asta e atat de mare incat putem trai cu totii fericiti in patratelul nostru. Asta, daca ne-am vedea fiecare de treaba noastra, de fericirea, sau nefericirea noastra, dupa caz. Daca ne-am preocupa sa schimbam mica lume in care traim fiecare dintre noi si nu ne-ar interesa atat de mult a celorlalti. Una din filosofiile mele de viata e ca daca nu poti sa-l ajuti pe un om, macar nu il incurca. Daca nu ai un cuvant bun, restul tine-le pe tine.

Totul a inceput din joaca. Iar in joaca, de regula, lucrurile sunt curate, simple si sincere. Vin natural. Sunt pline de emotie. Si de suflet. Asa e acum in mica mea lume mare. Asa intentionez sa ramana. Va rog, daca tot veniti cu bocanci, macar descaltati-va pe parcurs. Sau ramaneti afara. E nedrept sa lasam in urma noastra atata noroi...

Va multumesc pentru mesaje. Pentru toate, indiferent de tipul lor. Au ajuns la mine, le stiu gestiona. Cu unele adorm seara, altele imi coloreaza ziua. Pe altele invat sa le ignor. Nu e nici pe departe ceva mare. Mie insa mi-au placut mereu pasii mici.


vineri, 7 octombrie 2016

Dulciuri cu suflet

Freud zicea ca omului ii trebuie un vis ca sa suporte realitatea. La fel zic si eu. O vreme am stat si am tot adunat vise mici ce, credeam eu, ma vor face fericita. Unele dintre ele chiar m-au facut. Unele au ramas de neatins iar la altele mi-am dat seama ca sta in puterea mea sa le transform in realitate, sa le dau viata, sa le cladesc, pas cu pas, zi de zi,  Am iesit din "ce frumos ar fi daca..." si am incercat "ok, let's do this". Oamenii au crezut mereu despre mine ca sunt complicata. Poate sunt. Cert e ca ma fac fericita cele mai banale lucruri din lume. Unul din ele e tot ce tine de dulciuri, de copt, de cautat si incercat retete, de pregatit cutii de briose pufoase, de platouri cu torturi, de tarte pline de ciocolata, de cheescake-uri colorate, de dulcegarii in care am lasat o parte din mine. Intr-o zi voi avea 4 pereti in care toate visele mele vor avea un nume si-o forma finita pe care fiecare dintre voi o va putea lua, acolo, sau la "pachet". Stiu sigur asta. Stiu cum va arata fiecare detaliu. Si ce gust va avea. Mai stiu ca se va intampla fix cand va trebui sa se intample, pentru ca viata asta, de cele mai multe ori, aranjeaza singura lucrurile. Asa ca am rabdare. Iau lucrurile pe rand, asa cum vin. Si, intre timp, mai coc ceva. Un dulce. Cu suflet.

Asa arata primul tort facut pe comanda. Nu am avut niciodata atatea emotii de cand dulcegaresc. Iar cu banii ce i-am luat pe el...hmmm, i-as pune in rama ca sa tin minte mereu sentimentul de azi.
#letmebakeallday



marți, 27 septembrie 2016

Roads

In fiecare zi se nasc si mor lumi. Pe unele le constientizam la timp, pe altele le trecem cu vederea. Pe unele le lasam sa moara fara sa intervenim, pentru altele luptam pana la ultima zvacnire pentru supraviețuirea lor. Sunt oameni care, cand ne desprindem de ei, lasa in urma lor un haos din care nu vedem iesirea. Uneori, aceasta nici nu mai exista. Alteori, ca in orice furtuna precedata de soare, iti strangi toata bucatile ramase si o iei de la capat.
Alegem in fiecare zi, constient sau mai putin, cate un drum. Pe cate unul pasim doar daca avem garantia ca duce undeva. Ne ghidam dupa indicatoare, dupa parerile celor care au fost pe acolo, dupa reguli, dupa istoric. Nu facem nici macar un pas necalculat in prealabil. Daca pe parcursul lui, drumul nu duce unde ne asteptam, ramanem blocati pe el. Din teama de necunoscut. Din lipsa de curaj. Din comoditate. Din neputinta. Dintr-o conditie pe care nu vrem, sau nu stim, sa ne-o depasim.
Mai sunt drumuri pe care ajungem din greseala si ne arata lumi in care ne-am putea regasi. Unii ramanem pe ele, altii cautam poteca ce stim noi ca e buna.
Si mai sunt "acele" drumuri ce nu duc neaparat undeva. Pe care, daca vrei sa risti, poti sa traiesti miracole ce pe niciun alt drum nu le-ai mai putea trai. Priviri care iti trec prin irisi ce exista doar aici. Suflete oglinda. Strangeri in brate din care iti iei soarele in zilele friguroase si goale. Cuvinte banale ce niciodata nu se vor transforma in promisiuni prea mari. Ce sunt suficiente in forma asta. Oameni pe care nu i-ai fi descoperit daca urmai regulile lumesti. Oameni din care ai luat exact ce ai avut nevoie si care au luat, la randul lor din tine, exact ce au avut nevoie.

Ieri am urcat intr-un autobuz despre care habar nu aveam unde merge. Era pe partea mea de drum. M-ar fi dus, in mod sigur, "inainte". Toata calatoria m-am gandit la acelasi lucru: pe cate drumuri am ales sa nu merg pentru ca mi se parea mie ca nu duc nicaieri, ca e imperativ sa o faca? Cati oameni am ratat? Pe cati dintre ei ii voi cunoaste, totusi, vreodata? Cate sanse am pierdut definitiv? Daca unul dintre ele s-ar fi dovedit a fi, in timp, "drumul"? Cat e de bine sa iti iei mereu masuri de precautie? Cat e de riscant sa carpe that fucking diem? Which bridge to cross? Which bridge to burn?




miercuri, 7 septembrie 2016

#14




Pentru foarte multi ani septembrie a fost cea mai trista luna. Toamna a fost mereu despre despartiri, despre rupturi definitive, despre vise ingropate, despre ochi in care nu te mai poti oglindi niciodata. Despre o mana de care nu ma mai pot agata oricat de mult mi-as dori. Despre copilarie si lipsa Lui. Despre adolescenta si lipsa Lui. Despre maturitate si lipsa Lui. Despre lasatul in urma a unei vieti. Despre inceputul alteia. Despre bagaje si vise. Despre pierderea lor. Despre variabile. Despre constante. Despre oameni noi. Despre oameni vechi. Despre pasageri si despre straini. Despre rani si despre cicatrici.

De ceva vreme am scos din ea toate lucrurile ce dor cumplit si am transformat-o intr-o luna de suflet, de poezie, de dor nemarginit ce te invata sa nu te doara, ci sa te inalte. Nu mai e despre lipsa unui om ci despre prezenta unui inger. Iar ingerii, stim bine, sunt acolo mereu. O data veniti, nu mai pleaca niciodata. Nu mai e despre ploaie si sfarsit de vara, ci despre cer senin si soare ce apune mai devreme. Nu mai e despre lacrimi ce ard, ci despre unele ce spala, ce curata, ce lasa mai limpede in urma lor. E despre ochi ce au invatat sa priveasca spre cer cu incredere ca, cumva, candva, va fi bine.

Septembrie e despre Tine. Despre trandafiri albi. Despre nori albi pe un cer senin. Despre flacari de lumanari albe ce merg pana in inaltimi. 7 septembrie e despre un Tata ce n-a plecat niciodata de langa copiii lui. I-a tinut de mana in toti anii astia. Iar ei au simtit. Tinutul asta de mana a fost unul din motivele pentru care ei sunt azi cine sunt.

Oriunde ai fi, sper ca-i senin acolo la Tine!

#stillholdinghandsfor14years


joi, 25 august 2016

Scars



A fost o zi plina de ups and downs. O zi nebuna. O zi ca multe altele. Plina de cifre, de mailuri, de calcule. De obiective fixate, depasite. De cautat solutii pentru te miri ce lucruri lumesti.
Eram la locul de joaca cu telefonul in mana si-l butonam chiar daca orele de job mi-ar fi zis ca e cazul sa nu o mai fac. Nu stiu daca azi a fost vara sau toamna, nu am apucat bine sa simt. Apoi a aparut ea. O fata blonda cu ochelari. De vreo 8-9 ani. De o veselie pe care nu am mai intalnit-o de tare multa vreme la un copil. S-a uitat la mine si m-a intrebat ce fac. I-as fi raspuns ca as vrea o pauza. Lunga. Cam de la tot. Ca e greu uneori sa fii om mare. Ca obosesti. Ca vrei, uneori, sa renunti. Sa existe si optiunea asta. Ca...multe. Apoi s-a intors cu spatele spre mine. Si pentru o clipa mi s-a oprit rasuflarea. Avea o manuta amputata. Copilul asta plin de viata si de energie, in ciuda unui handicap care pe orice adult l-ar fi blocat, care mie mi-a frant inima, mi-a dat, in cazul in care mai aveam nevoie, o lectie de viata. Si putere sa merg mai departe. Daca ea nu renunta, eu cum as putea?

Cicatricile unora sunt lianele de care se agata altii pentru a continua. Iti multumesc, Alexandra. Nu voi mai uita ce mi-ai amintit azi.



joi, 11 august 2016

Mind your own business



Ne place sa ne dam cu parerea despre orice. Limitele curiozitatii depasesc cu mult, uneori, limitele bunului simt. Investigam situatii, descoasem firele vietii altora, suntem avizi dupa can can. Intram cu bocancii plini de noroi in sufletele oamenilor de langa noi. Fara sa ne pese. Fara niciun drept.

Foarte multa vreme m-a interesat ce “zice” lumea. Am evitat intrebarile care ma incomodau, oamenii care ma inhibau, situatiile care m-ar fi pus in dificultate.  Am evitat sa scriu si mi-am cenzurat limbajul pentru ca nu voiam sa isc discutii, pentru ca oamenii inteleg ce isi doresc, pentru ca stim prea putin sa citim printre randuri, pentru ca nu intelegem ce e aia fictiune, ce e ala real, care e granita dintre ele.

Intre timp am crescut. Sau pur si simplu am inteles ca nu merita osteneala.  Ultima mea preocupare e parerea lumii (cea neceruta, evident, dar oferita la fiecare pas). Evit sa dau sfaturi  doar pentru ca ma aflu intr-o discutie ce, de multe ori, poate nici macar nu ma priveste. Unor oameni pe care nu ii cunosc. In niste situatii in care nu am fost niciodata si mi-e imposibil sa le inteleg. Nu ma intereseaza cine s-a cuplat cu cine, cine s-a despartit, cine se inseala, cine si-a schimbat jobul. Cine, ce, unde, cand, cum. Nop. Nu e treaba mea. Si nici a ta. Nu e a nimanui inafara de cei implicati in poveste.

Oameni buni, ar trebui sa cautam extraordinarul in viata noastra, in lumea aia mica in care ne traim zilele si noptile. Ar trebui sa privim in noi si inspre noi, nu inspre altii. Ar trebui sa ne corectam greselile, sa ne reparam relatiile, sa ne construim cate un crez ce ne devine filosofie de viata. Sa nu mai fim falsi. Sa nu mai fim niste bule frumos colorate ce cand se sparg raspandesc venin. Sa incercam sa ii ajutam pe ceilalti. Sau, daca nu ii putem ajuta, macar sa-i lasam in pace, in dramele lor din care vor iesi fix cand vor simti ei ca o pot face.

Am auzit de atatea ori in ultima vreme intrebarea “de ce nu esti cu cineva”? incat i-as putea raspunde in cateva limbi. Daca nu esti intr-o relatie, de ce nu esti. Daca esti, de ce nu te casatoresti. Daca te-ai casatorit, de ce nu faci un copil. Daca faci un copil, de ce nu mai faci unul. Daca n-ai job, de ce nu ai. Daca ai, de ce nu-l schimbi. Daca nu calatoresti, de ce nu o faci. Daca calatoresti, de ce nu te asezi la casa ta. Daca stai singur, de ce te izolezi. Daca esti cu altii, de ce nu iti iei timp doar pentru tine. Daca…de ce nu?

Dinafara, e greu de inteles. Dinauntru, e greu de explicat. Hai sa nu ne mai pierdem in detalii. Hai sa nu ne mai intereseze tot. Hai sa nu ne mai judecam. Hai sa nu mai credem tot ce credem! Daca eu sunt singura nu inseamna ca sunt, neaparat, nefericita. Cum si tu, daca esti cu cineva, nu inseamna ca esti, neaparat, fericit.

miercuri, 10 august 2016

Alege sa iti pese

Când esti copil vara e despre stat afara pana seara tarziu. Despre prieteni noi veniti la bunici. Despre plecat in vacanta la mare. Despre nicio grija. Despre trezit pe la pranz. Despre joaca cat e ziua de lunga. Despre julituri si piele arsa de soare. Despre zambete. Despre "tara tara vrem ostasi" si despre "v-ati ascunselea". Indiferent cat de grea ne-a fost copilăria, asta e tot ce ne amintim. Tot ce contează.

Vara se apropie de final. In maxim 2 saptamani o sa fie pline magazinele de oferte pentru începerea scolii. O sa le cumparati copiilor vostri incepand de la creioane, radiere, ghiozdane pana la haine, pantofi, gadget-uri. Pentru ca merita, pentru ca au crescut, pentru ca s-au invechit, pentru c-a trecut un an.

Apoi incepe scoala. Daca in prima zi copiii sunt ocupati sa povestească tot ce au facut in vara abia incheiata, in a doua sigur isi vor scoate noile penare, noile creioane, noile colectii de stickere. Unii dintre ei. Altii vor sta cuminti in banca lor. Ei nu au ce scoate. Nu au ce arăta. Au doar ce le-a ramas din anul trecut. Au inteles de acasa c-atat e tot ce au. Ca trebuie sa le ajunga. Au inteles...si nu au inteles.

Pot sa scriu in continuare despre cat de nedreaptă e diferenta asta in care trebuie sa trăiască unii dintre noi. Despre cum unii au prea mult si altii prea putin. Despre cum bucuria nu va fi niciodata impartita in doze egale. Despre cat de sfasietor e sa vezi un copil trist, un copil ce stie cand ceva chiar ii lipseste, un copil care nu indrazneste sa viseze pentru ca tot ce aude zilnic e ca "nu se poate", nu acum.
Dar nu vreau sa fac asta. Ce vreau e sa schimb mersul asta ce nu e neaparat firesc daca intervin asupra lui. Ce poate fi schimbat. Imbunatatit. Ce poate aduce bucurie. Ce poate asterne zambet.
Am auzit zilele trecute de la cineva care incerca sa ma convinga ca unele lucruri vor ramane cum sunt pentru ca asa e normal, o chestie ce ma urmareste de atunci: Claudia, nu ii poti tu salva pe toti.

Asa e. Nu ii pot. Dar pot macar incerca.
Iar asta va rog si pe voi sa faceti.

Nu mai treceti indiferenti in fiecare zi pe langa tot ce va inconjoara. Alegeti sa "vedeti". Alegeti sa va pese. Alegeti sa fiti oameni. Sa faceti diferenta. Sa creati o lume mai buna. Sa va dati bucati din suflet. Sa primiti inmiit inapoi. Sa schimbati o viata. A altcuiva. Si-a voastra. Pentru totdeauna.

Cand faceti loc pentru toate rechizitele noi, nu le aruncati pe cele vechi. Cineva, undeva, le asteapta. Va spun sigur, am gasit eu copiii aia ce "nu au". Ii puteti gasi si voi, sunt peste tot in jurul nostru. Sau mi le puteti da mie pentru a le da mai departe.
Cand mergeti data viitoare la cumparaturi si vedeti standul "pentru scoala" cumparati un penar si doua-trei caiete chiar daca nu aveti copii. Asa, de dragul de a face diferenta.
Cand hainele copiilor vostri raman mici, nu le tineti in zeci de saci amintire, hrana pentru molii. Pot fi hrana pentru suflet.

It's true. I can't save them all. But at least, I can try. I dare you to do the same!

Hai sa facem niste copii fericiti!