Kindness

 

Mult timp nu m-am gandit cum in jurul meu lumea se imparte in oameni care aleg sa fie buni si-n oameni care aleg sa fie rai. Ii tratam pe oameni cel mult in felul in care ma tratau ei. Sau, cel putin, dupa caz. Apoi am cunoscut-o pe Laura si am invatat de la ea niste lectii de bunatate si de omenie pe care nu m-am mai putut preface niciodata ca nu le stiu. Asta se intampla in urma cu multi ani, intr-o perioada in care lumea mi se parea buna si frumoasa. Intr-o perioada in care oamenii isi vedeau de treaba lor, in care invidia si rautatea nu erau by default.

De ceva vreme cred, aproape prosteste, in bunatate. Cred ca pot face diferenta in viata oamenilor de langa mine. Vad si simt cum oamenii nu sunt obisnuiti sa fii bun cu ei, cum se tem sa se bucure, cum cred ca trebuie sa iti dea mereu ceva la schimb gandindu-se ca tu sigur asta astepti, ca nu exista ajutor neconditionat, ca nu exista o mana care sa te ia si sa te ridice pentru simplul fapt ca poate.

Cred ca bunatatea si iubirea ne pot salva de orice. Cred ca daca oamenii din jur nu sunt buni cu noi dar noi suntem buni cu ei, in final, ii vom schimba. Cred ca nimeni nu e rau iremediabil. Cred ca cei mai rai oameni au nevoie de noi. Cred ca tristetea din viata lor ii face sa fie asa. Cred ca nici nu merita sa vorbesc aici despre ei si felul in care se hranesc cu rautatea cu care ii trateaza pe altii. Cred ca hainele noastre ar trebui sa ii incalzeasca si pe altii, ca acoperisul nostru trebuie sa gazduiasca si alte suflete, ca timpul nostru trebuie sa fie, macar din cand in cand, al parintilor nostri care au sacrificat tot pentru noi, care acum ne asteapta, cu ochii lungiti de dor, in poarta. Cred ca daca le cumparam mancare oamenilor strazii, ziua devine brusc insemnata. Cred ca batranica de la colt care vinde flori chiar daca nu te tine minte ca i-ai dat 1 leu fara sa-i iei buchetelul, la sfarsitul zilei are ceva in plus. Iar plusul ala e de la tine. Cred ca daca azi iti e greu sa fii bun dar totusi incerci, maine iti iese mai bine iar saptamana viitoare devine dependenta.
Cred ca daca nu gasesti un om bun in apropiere e numai bine sa devi tu unul.
Cred ca bunatatea e in noi. Las-o si tu sa iasa.

M21

Masina mea e de 50 de zile in service. Au fost 50 de zile pline cu atat de multi oameni, zile ce mi-au amintit de cat de diferiti suntem, de cat de rai, buni, tristi, superficiali, etc. Mi-au ramas in minte 3 intamplari din sutele de autobuze pe care le-am schimbat. O fata care a plans tot drumul cu telefonul la ureche, spunea doar "nu stiu, nu cred". Cand am coborat a coborat si ea si, pentru ca nu mai era nevoie sa se abtina, a izbucnit in hohote. Doamne, cat imi venea sa o iau de mana, sa o las sa planga dar sa o tin, pur si simplu si sa ii spun ca toate trec, c-am plans si eu pe strada, si altii, ca trece...
Apoi am stat intr-o statie cu o femeie care avea grija de o fetita foarte dragalasa cu sindromul Down. Absolut nimic din ce facea copilul nu o multumea. "Esti rea, esti foarte rea si nu te mai scot din casa pentru ca nu meriti." Fetita statea pe banca si manca o napolitana. Erau 40 grade si se topise glazura, murdarind-o. Atat. Nu zicea nimic. S-a uitat o fractiune de secunda la mine dar ochii ei ma bantuie de atunci. Urlau a neputinta. A tristete. A condamnare. A vise si aripi frante. A soarta scrisa si hotarata prea repede. A urcat plangand in autobuzul ce o ducea intr-o casa ce nu va fi nicicand "acasa", facandu-i cu mana unui alt baietel, bolnav si el...
A treia e... altfel. Pentru ca merg aproape in fiecare dimineata cu acelasi autobuz, oamenii sunt cam aceeasi. Am urcat si am mers la geam. In timp ce imi scoteam castile din geanta, aud: "ieri te-am ratat, defapt, tu ne-ai ratat". Ma uit la baiatul din fata mea usor confuza. Imi zambeste. Ii spun ca nu inteleg. El continua sa zambeasca. "Ieri...Nu erai in statie cand a oprit M21." Am inlemnit. Apoi am inteles. Mi-am dat seama ca il stiam si eu din toate diminetile in care prind autobuzul de la si 20. Dar ca nu i-am acordat niciodata importanta.
Oamenii te vad. Uneori, cand te astepti mai putin.
In teorie, maine imi e gata masina. Daca nu prind dimineata autobuzul de si 20, baiatul din M21 nu ma va mai vedea niciodata. Privirea fetitei unsa cu glazura de ciocolata mi se va sterge din retina. Fata ce plangea in hohote sigur si-a revenit. Poate ca asta e mersul firesc al lucrurilor. Poate ca totusi, independent de noi, viata isi continua cursul. Poate asa si trebuie.