My reasons

Sunt mai bine de 4 luni de cand am blogul si nu l-am publicat. Nu stiu de ce nu o fac. Nici de ce i-am dat nastere. Mi-a venit asa, dintr-o data, sa scriu undeva ce-mi trece prin cap. Si, mai mult, prin inima. Asta sunt eu, cand nimeni nu se uita...
Nu mi-e frica sa-l fac public dar am o retinere. In fiecare zi ma intreb daca sa o fac sau nu si aleg sa nu.
Poate de la urmatorul 1 al lunii...

Ai cui suntem?

M-am intrebat mereu cine sunt. Si, mai mult, a cui sunt? A mea sau a altora? Sunt fiica mamei mele, sora fratelui meu, sunt totodata cel mai mare dusman si cea mai buna prietena a mea. Cred ca sunt singurele constante de pana acum ce vor ramane asa. In rest, oamenii vin si pleaca, ne dau si ne iau, ne pastreaza sau ne lasa, isi amintesc sau uita. Da, uita. Uita ca noi am crezut in ei cand altii n-o faceau, ca i-am ridicat cand erau la pamant, ca le-am dat casa sa le fie casa. Uita ca ne-au promis, fara ca noi sa le-o cerem, ca nu vor pleca niciodata. Sau, cel putin, ca nu vor uita.
Promisiunile au ajuns sa fie fraze de moment, cuvinte pentru a deschide usi, pentru a crea oportunitati, pentru a smulge zambete, pentru a trece peste inca o zi, pentru...
Azi, daca as putea, mi-as lua inapoi toate promisiunile facute. Si asta nu pentru a putea pleca cand vreau eu ci pentru a ramane pentru ca asa simt. Pentru ca nu prea mai pot sa fac asta ii eliberez totusi pe toti cei care mi-au promis cate ceva pana acum. De tot si de toate. Iar de azi nu mai sunt a nimanui decat a mea. A mea, in intregime.
Iar tu, dragostea mea, daca vei alege sa pleci, maine sau peste 10 ani, vei mai lasa in mine o samanta din care voi putea, la fel ca pasarea Phoenix din propria-i cenusa, sa inviu...

Courage

 

Cred ca de fiecare data cand amanam ceva ne apropiem de moarte. Sub toate formele ei. Am inteles asta tarziu. Nu prea tarziu insa, din fericire. Cand i-am smuls Tatei un ultimul te iubesc, cuvinte ce m-au ajutat sa ajung azi aici, am inteles ca trebuie sa rostesc cuvintele pe limba lor, la vremea lor, indiferent de consecinte. Si asta am inceput sa fac.Oamenilor care in fata ma lingusesc dar pe la spate vorbesc vrute si nevrute despre mine le-am spus ca stiu si ca nu e nevoie sa se mai osteneasca in prezenta mea. Celor care nu ma suporta si pe care ii voiam langa mine le-am arata cine sunt cu adevarat si le-am "cerut prietenia". Si lista poate continua. E drept, sunt adevaruri pe care daca le-as fi spus mi-ar fi schimbat poate cursul vietii, sunt porniri la care daca nu le-as fi dat, sau le-as fi dat drumul, lucrurile ar fi fost diferite. Sunt insa putine intrebarile "cum ar fi fost daca..." pe care pot sa mi le pun. Si asta pentru ca mie imi place sa vorbesc.
Singurul lucru care nu-mi da pace de cateva luni, in special de cateva saptamani, e absenta unei prietene dragi de care m-am indepartat, zic eu, pe buna dreptate sau ma rog, oarecum indreptatita, careia i-am fost "sefa" si mi-a predat demisia nu tocmai potrivit. Asa ca tocmai i-am trimis un sms.
Cred ca lucrurile trebuie spuse. Poate in aceeasi masura in care nu trebuie spuse. E alegerea noastra cum vrem sa traim, cum alegem sa fim, cat de puternici suntem sa acceptam sau suportam raspunsurile si reactiile pe care le provocam.
L-am vrut din prima secunda in care l-am vazut asteptandu-ma, cand mi-a deschis portiera si mi-a dat o floare. La plecare i-am spus ce am gandit: ramai. N-a mai plecat niciodata.

Pretul tacerii

Mi s-a parut mereu ca am fost diferita de cei din jurul meu. De cele mai multe ori pentru ca asa am vrut. Acum nu ma mai pot schimba. Nici nu vreau foarte tare, dealtfel. Nu fac compromisuri, nu mint decat daca adevarul ar durea prea tare, nu ma pun bine pe langa oamenii care m-ar putea ajuta, propulsa, ridica, nu laud si nu complimentez de fatada, nu zambesc politicos, nu inghit in sec si nu tac. Nu, nu tac. De cele mai multe ori platesc pentru asta. Uneori scump. Am pierdut oportunitati. Si oameni. Da, am pierdut oameni pe care nu stiu daca sa-i plang neaparat, din moment ce am ales constient sa fac ceva ce periclita relatia noastra. Da, categoric, am pierdut oportunitati. Puteam fi pe un post inalt intr-o multinationala daca mi-as fi pus de vreo 2 ori o rochie mai scurta si un ruj mai rosu. Puteam sta intr-un apartament cu vedere la mare, la soare, la stele. Puteam lua la rand tarile in care e musai sa ajungi si restaurantele in care trebuie sa mananci macar o data. Puteam. Inca pot.
Ma prefer insa asa. Iar ce simt cand intru in casa, in cea mai calda casa in care mi-a fost dat sa stau, nu se compara cu nimic din tot "ce as fi putut sa am".
Capul plecat sabia nu-l taie. Poate pana acum am avut noroc. Sper sa mai tina. Tot sus, tot mai sus am de gand sa-l tin!

Acum stiu

N-am stiut niciodata sa-mi aleg un loc sau un moment la care as vrea sa ma reintorc daca as putea. Anul asta insa mi-a adus, sub forma unui singur zambet, tot ce n-am mai indraznit sa sper ca voi primi. Mai sunt peste 2 luni pana in 2013, e adevarat ca lucrurile se pot rasturna in cea mai rea forma posibila, refuz insa sa cred asta si vreau sa-l decretez pe 2012 ca fiind cel mai spectaculos an al meu. Inca de pe acum.
Totul i se datoreaza unui singur om. Care a venit intr-o seara friguroasa de iarna, intr-un inceput de an de la care nu asteptam nimic si n-a mai plecat niciodata. Care a redefinit termeni esentiali - indragosteala, grija, acasa, iubire, promisiune, din lume si dintotdeauna, princess. Care m-a facut sa simt pentru prima data ce inseamna sa vrei sa-ti construiesti intreaga viata in jurul unui singur om. Care ma saruta seara de noapte buna si care imi aduce zorii dimineata. Cu care imi fac planuri de viitor, despre copiii frumosi si cuminti pe care ii vom avea.
Azi pot sa-mi inchid ochii si sa numesc locuri si momente in care am fost fericita. De data asta mi-ar fi greu sa aleg pentru ca sunt multe, nu pentru ca abia exista.
Si stiu, in 27 decembrie cand voi zbura pentru prima data, tinandu-mi strans de mana iubirea, de teama si emotie, de bucurie si de entuziasm, iar el imi va spune calm sa nu-mi fie frica, va fi meritat tot zbuciumul de pana acum. Atunci voi stii ca nu m-as intoarce la niciun alt moment din cei 27 de ani pe care voi fi aproape de a-i implini.
Si, pentru prima data, dupa nedrept de multi ani, voi fi aproape de Tata, acolo, dincolo de nori si aproape de stele, unde sta si-mi vegheaza.

Iti multumesc! Mi-ai pus praf de stele in palme...

Despre iertare

Am iertat mult pana acum. De la lucruri minore pana la greseli peste care nu treci. Pacatoasa si slaba cum sunt, as fi tentata sa spun ca am iertat prea mult. Nu am uitat insa nimic. Si asta nu e bine. O prietena buna mi-a tot spus in ultimii ani ca iertarea fara uitare e inutila. Si ca pacatul e al meu. Mi-a dat sa citesc "Daruind vei dobandi"- Steinhard. Acum incerc sa uit tot ce am iertat cu atata greutate in toti anii astia. Si am inceput prin a uita pentru ce mi-a fost cel mai greu sa ma iert pe mine. Si am continuat cu voi, toti cei care m-ati folosit in scopuri personale, chiar si cu consimtamantul meu, cu oameni dragi, inca dragi, cu oameni din trecut ce au ramas acolo, cu oameni. E un exercitiu interesant. Si, zic eu, benefic, Inaltator. Vi-l recomand fara prescriptie, indicatii sau contraindicatii, start sau deadline-uri. Asa, sa vina din voi.

Am cunoscut cativa oameni buni de-a lungul timpului. Majoritatea in varsta. Apoi am cunoscut un om frumos, o femeie calda si buna. Tu esti pentru mine un exemplu de bun simt, de cumpatare, de "a analiza inainte de a scoate ceva pe gura". Tu esti omul la care stiu ca daca i-as cere ceva, n-ai fi in stare sa ma refuzi. Tu mi-ai aratat ca nu e mereu valabil (chiar daca o mare parte din mine inca crede asta) ca omul bun e luat de prost. Tu vrei sa te defineasca anonimatul cand altii asteapta sa sune trambita pentru ei. Te las anonima. E suficient sa stiu eu ca existi.
Ieri cand ti-am probat inelul am stiut: vreau sa fii nasa mea daca ma marit vreodata. Si daca nu-mi refuzi nici macar lucruri lumesti, asta n-ai cum sa mi-o refuzi.

September

Am ajuns si in luna sufletului meu. In nesfarsita luna septembrie. Inceputul toamnei m-a prins pe tarmurile marii. Si, pentru prima data, in largul ei. De 10 ani traiesc un amalgam de stari. Am invatat sa indur un dor ce se zbate mereu in mine. Am invatat ca de unele trestii nu ne agatam in van, ca de unele vise trebuie sa tinem cu dintii si sa le urmam oriunde ne-ar duce, ca trebuie sa renuntam la oamenii ce ne transforma zambetul in furtuna si ca pe unii ii putem inchide pentru totdeauna in noi, ca unele usi trebuie inchise pentru simplul fapt ca nu duc nicaieri.
Luna asta are un singur ecou ... http://www.youtube.com/watch?v=iqxQj9DwmEE&feature=related.

Clipa, stai...

Nu stiu care e varsta la care incepem sa imbatranim. Nici ce inseamna asta exact. Stiu insa ca nu ma mai simt tanara. Si nu pentru ca nu ma mai prind zorii zilei citind sau stand in fata monitorului, nu pentru ca preocuparile celor de varsta mea mi se par superficiale uneori, nu pentru ca vad ridurile mamei, nu... ci pentru ca simt ca nu mai am timp pentru tot ce vreau, simt ca-mi scapa printre degete multele vise ce le aveam candva. Ieri am probat inelul de logodna al unei prietene, un inel perfect. Degetele mele insa au imbatranit. Nu mai arata cum aratau daca as fi raspuns "da" prima data pe vremea cand eram tanara si fara riduri, fie ele doar de expresie. Nu stiu cum sa combat sentimentul asta de imbatranire. Nu stiu sa-l gestionez, sa-l manevrez, sa-l reduc, sa-l asum. Poate faptul ca barbatul de langa mine are o varsta la care imi amintesc si eu ca-mi era bine imi provoaca sentimentul asta, faptul ca el "are timp" ma face pe mine sa simt ca nu mai am. Pana sa am 20 de ani am vrut sa am un copil. Apoi am abandonat ideea atat de tare incat mi-am schimbat/pierdut intreaga viata din acest motiv.
Anii au trecut. Il inteleg acum, mai bine decat as vrea, pe barbatul pe care l-am pierdut pentru ca simtea ca nu mai are timp sa stea dupa mine sa vreau un copil, o familie. Acum vreau eu un copil, o familie. Nu ma visez mireasa. Dar ma vreau sotie. Si mai apoi mama. Traiesc azi o viata la care nici n-as fi visat. Asta, datorita celui mai bun si mai frumos barbat din univers, al meu! Si totusi, ceva imi lipseste. Inelul de pe degetul meu imbatranit. Certitudinea (prosteasca poate) ca apartin de-adevaratelea cuiva, ca-mi apartine... De parca un inel ar putea sta in fata furtunii. De parca o promisiune ar putea muta muntii...
Poate merit sa platesc pentru tot ce n-am vrut in viata mea de dinainte. Poate merit sa nu am toate lucrurile de care am fugit cu disperare. Poate simt gresit ca asta e momentul. Poate...
Poate maine o sa ma trezesc intr-o dimineata rece de toamna, in luna asta sfasietoare pentru sufletul meu, si imi vor fi trecut toate. Pana la urma, in buletin n-am decat 27 de ani. Neimpliniti.

Soulmate

Cred ca avem cu totii cate un suflet pereche. Unii il cautam o viata intreaga si nu-l gasim, altii nu-l cautam deloc si ne gaseste el.
Every summer has a story. Tu ai fost povestea mea de vara asta, de anul asta. Vreau ca tu sa ramai singura poveste pe care o voi mai asterne de acum. N-ai venit pe un cal alb, (ai schimbat chiar prea multe masini), dar sentimentul ca sunt printesa l-am avut din primele zile, chiar de dinainte sa-ncepi sa-mi spui "princess". Si nu l-am pierdut nicio clipa.
Da, pe tine te-am asteptat in tot acest timp. Si chiar daca luni intregi am tot asteptat sa devi si tu ca toti muritorii de rand (era prea frumos sa fie adevarat tot ce traiam) acum am inteles ca n-ai purtat si nu porti nicio masca, ca promisiunea din primele zile de a ne da jos toate mastile n-a fost doar un cuvant rostit, a fost o temelie. Incet, mi-am dat jos straiele imbacsite de tristete si resemnare si am invatat sa simt si port culorile in toata splendoarea lor. Am invatat sa rad, eu, care abia stiam sa zambesc. Am inceput sa cred, eu, care stiam ca totul e sortit a se termina. Am vazut ca marea nu e rece toamna, in septembrie, daca tu ma tii de mana. Ca tarile "straine" nu sunt chiar asa indepartate daca vreau sa ajung la ele. Ca merita sa ai vise si sa lupti, intr-o zi, cand te astepti mai putin, vor deveni realitate. Am pasit pe covoare rosii din castele adevarate pentru ca tu mi le-ai aratat. Si pasesc in fiecare zi pe covorul nostru multicolor, din lada mea de zestre, din casa in care mi-ai aratat ce-nseamna sa astepti sa ajungi "acasa".
Ai devenit familia mea. Am devenit familia ta.
It's you. It's always been you.

Povesti nespuse

"Adevarata putere este sa poti sa-l distrugi pe cel din fata ta, sa n-o faci si el sa nu stie."

Mi s-a parut mereu interesant ce zice citatul de mai sus. Si asta mai ales pentru ca, daca ar fi asa, am detinut puterea de atat de multe ori! As fi putut sa distrug de atat de multe ori!

Azi ajung la birou si-mi deschid, ca de obicei, mess-ul. Dupa nici 5 minute ma abordeaza o "prietena" foarte bine intentionata, cu care n-am mai vorbit de luni intregi, doritoare sa ma puna in tema cu noutatile din viata fostului meu prieten. "E tatic, ma gandeam sa-ti spun, sa afli de la mine, sa nu ramai socata sau ceva". M-a bufnit rasul, pacat ca nu era live convorbirea. Initial n-am stiut ce/daca sa-i raspund. I-am scris: stiu din ziua in care s-a nascut. A urmat o pauza, timp in care imi aparea ca tasteaza, probabil scria si stergea. Apoi mi-a scris: esti informata. I-am raspuns ca stiu de la el, am inteles spre ce batea, credea ca-i intreb pe cunoscuti si necunoscuti de update-urile din viata lui, ca ma framant, ca ma interesez, ca am spioni care ma suna si-mi spun ce face, ce mananca, ce masina si-a mai luat sau cat e frumoasa mama copilului lui. Ea a continuat: iti mai da sperante, tu inca mai speri sau ceva? De data asta nu m-a mai bufnit rasul. De data asta, daca as fi avut-o in fata, impulsiva cum ma stiu, i-as fi spus tot. Poate totusi am mai crescut, poate sufletul meu a invatat sa rabde si sa-mi tina buzele lipite cand le vine sa urle adevarul. I-am raspuns doar ca povestea noastra s-a terminat de prea mult timp ca sa ma mai intereseze ceva legat de el, ca am langa mine un barbat pe care nu l-as parasi pentru nimeni si nimic, cu atat mai mult pentru o fantoma a trecutului meu. Ca poate mi-a spus pentru ca asa a considerat el ca trebuie sa aflu, ca dupa toti anii in care am fost impreuna si dupa tot ce s-a intamplat intre noi, a ramas loc sub soare pentru amandoi, a ramas loc de "buna ziua". Apoi m-am scuzat ca am foarte multa treaba si ma vad nevoita sa abandonez conversatia. Mi-a transmis bucuria de a ma stii fericita (bucurie ce nu prea a ajuns la mine, am un filtru prin care nu trec falsurile) si mi-a reamintit ca merit tot ce e mai bun. I-am raspuns printr-un smiley face, atat. Filtrul mai sus mentionat se pare ca functioneaza si invers.

Poate n-a fost rau intentionata. Poate voia sa ma stie stand jos cand aflu vestea soc ce credea ea ca mi-o da si de aceea m-a abordat. Poate. Poate nu. Poate daca i-as fi spus cum stau defapt lucrurile, n-ar fi crezut. S-ar fi gandit ca mi-am format eu o poveste in care traiesc, o varianta mai putin dureroasa a unui adevar ce ar suna, in mintea ei, cam asa: omul are deja un copil, dupa un an jumate de cand s-au despartit, e clar ca e fericit si ca a trecut peste ea. Adevarul meu suna altfel. Intial l-am auzit de la altii, oameni cu adevarat apropiati mie. Initial l-am pus la indoiala. Apoi l-am auzit de la el. Adevarul e ca nu traieste nici pe departe viata pe care le-o spune altora ca o are. Si ca, citez din el "nu stiu cum o sa traiesc o viata intreaga fara tine". Restul e istorie. O istorie din care, daca n-o sa invat sa n-o repet, macar stiu ce urmari mi-ar aduce.

Lista cu oameni pe care i-as putea distruge e lunga. Cu foarte multi din ei interactionez zilnic la job. Unii dintre ei stiu, altii nu, altora nu le pasa, nu ma cred in stare. In sufletul meu, oricat de mahnita sau razvratita as fi, stiu si eu ca nu sunt in stare. Pentru ca raul pe care il faci ti se plateste cu rau. Oricum, nu despre oamenii mai sus mentionati e vorba aici. E vorba despre oamenii ce i-ai ascuns in suflet, ce s-au pierdut in tine si te-ai pierdut in ei, ce, cand te asteptai mai putin si aveai nevoie mai mult, ti-au intors spatele si inima si nu s-au mai uitat niciodata in urma. Nici macar ca sa vada daca te-au distrus de tot sau inca mai respiri.

Prin ochi de copil

 Am incetat sa mai caut raspunsuri la intrebari ramase nerostite. Am incetat sa mai cred ca ziua de maine imi poate aduce minuni. Am incetat sa mai raman surprinsa de dezamagirea pe care mi-o provoaca oamenii. Am inceput sa inteleg ca sunt lucruri pe care nu le voi intelege nicicand. Si ca poate e mai bine asa.
As vrea uneori, cand mi-e greu si urat sa ma intorc in trecut la o clipa de fericire. Dar nu gasesc niciuna. Ce poate fi mai urat decat o copilarie doar cu umbre de tristeti ramase mereu neimpartasite, nerostite? O adolescenta care o contiuna? Probabil. Nici nu stiu care etapa a vietii mele a fost mai trista. Ce a fost mai greu de indurat. Cu cate doruri a trebuit sa ma lupt. Cate lacrimi mi-au brazdat fata. De cate ori ochii mei au ramas atintiti spre cer, in van.
De ani intregi incerc sa renunt la tristetea asta care ma urmareste. Care ma defineste. Care ma indeparteaza de oameni, de inimi. S-a imapamantenit prea tare in mine si fara ea n-as mai fi eu.
As vrea sa nu fi pierdut atatea. Sa nu imi fi luat viata constant bucati din inima, sa nu-mi lase doar farame a ce a fost candva.

Copilul speriat si singur de demult a crescut. Sau cel putin, cand te uiti la mine, asa pare. Uneori, cand ma uit in ochii nepotelei mele mult iubite ma intreb daca totusi exista legea compensatiei, daca pentru tot ce ni se ia, ni se da ceva in schimb. Probabil ca asa e. Trebuie sa fie asa.

Luminatorul

"Am fost ca nerodul din poveste
Ce căra Soarele cu oborocul
În casa-i fără uşi, fără ferestre…
Şi-şi blestema întunerecul şi nenorocul.
Ieşeam cu ciubărele minţii, goale, afară,
În lumină şi pară,
Şi când mi se părea că sunt pline,
Intram,răsturnându-le-n mine.
Aşa ani de-a rândul
M-am canonit să car lumina cu gândul…
Atunci ai trimis Îngerul Tău să-mi arate
Izvorul luminii adevărate:
El a luat în mâini securea durerii
Şi-a izbit naprasnic, fără milă, pereţii.
Au curs cărămizi şi moloz puzderii,
S-a zguduit din temelii clădirea vieţii,
Au curs lacrimi multe şi suspine,
Dar prin spărtura făcută-n mine,
Ca printr-un ochi de geam în zidul greu,
Soarele a năvălit în lăuntrul meu.
Şi cu el odată,
Lumea toată…
Îngerul luminător a zburat aiurea,
Lăsându-şi înfiptă securea;
Cocioaba sufletului de-atuncea însă-i plină
De soare,de slavă şi de lumină."

Vasile Voiculescu - "Luminatorul"

Si bat...

 …si bat mereu la poarta tineretii tale si bat mereu la poarta sufletului tau…dar tu nu auzi bataile inimii mele si nici nu vezi lumina din privirea mea si nici sclipirea ce o dau în noapte ochii mei.

Asa ca raman undeva intr-o departare pierduta si astept clipa de clipa ca cineva sa-mi auda bataile, ca cineva sa-mi deschida si mie o poarta spre tine…

Mereu

          Te vad si acum plecand tot mai departe in intunericul noptii din fata casei mele.

 Si stiu, te voi vedea mereu…

          Simt si acum sarutul tau fierbinte ce a topit gheata buzelor mele, acel prim, acel ultim sarut.

Si stiu, il voi simti mereu…

          Aud si acum cuvintele tale împletind cu adierea vantului si mireasma rozelor soapte tandre in care ma pierdeam…aud ecoul primului te iubesc.

Si stiu, il voi auzi mereu…

          Ma lupt cu tot ce e acum si nu inteleg de ce nu mai e ce a fost.

Si stiu, ma voi lupta mereu…

          Inima mea te vede, te simte, te aude şi lupta.

Si stiu, o va face mereu…

Puterea cuvintelor

Mi-a luat mult timp sa inteleg ca nu te vei intoarce niciodata. Mi-a luat si mai mult timp sa accept ca asa a fost sa fie, ca asta a fost destinul tau, ca asta e destinul meu, sa traiesc, pentru totdeauna, fara tine.
In urma oamenilor raman mereu amintiri. Au trecut prea multe peste sufletul meu ca sa mai stiu daca din tot ce-mi amintesc au fost toate adevarate sau mintea mea le-a plasmuit. Cert e ca esti peste tot. Ca mi-am umplut sufletul cu tot ce am putut ca sa pot razbi in lumea asta in care m-ai lasat singura.
Si da, poate ca stelele sunt defapt porti spre rai prin care pot sa te vad si sa-ti vorbesc in fiecare seara. Prin care tu-mi zambesti si-mi spui ca ai pregatit pentru mine bucati de basm. Si eu te cred. Pentru ca nu poti sa nu crezi ingerii.

Peste fix 50 de zile sunt 10 ani de cand ochii mei s-au uitat ultima data in ochii tai. De cand ti-am smuls ultimele cuvinte, cuvinte fara de care azi n-as fi fost aici. Trecusera mai bine de 3 zile de cand nu vorbeai si totusi cand te-am intrebat daca ma iubesti mi-ai raspuns: da. Eram mult prea mica ca sa inteleg de cata forta ai avut nevoie pentru a inchega acel "da" asa ca am continuat: spune-mi ca ma iubesti, spune-mi, spune-mi. Nu stiu de unde ti-ai luat forta, stiai sigur ca pleci si ca nu poti sa ma lasi fara sa mi-o spui, ca altfel m-as fi pierdut in lumea ce avea sa se deschida dintr-o data si putea sa ma inghita, asa ca mi-ai spus, raspicat si greoi, cuvintele care nu ma lasa nicicand sa renunt: te iubesc. Inca le aud ecoul. Am izbucnit in hohote de plans. Te-am strans in brate. Tie au inceput sa-ti curga lacrimile. Ardeau. Asa cum au inceput sa-mi curga si mie acum. Si sa ma arda. Ti-am spus ca te iubesc cel mai mult din lume, ca te voi iubi intotdeauna si ca te las sa pleci, ca stiu ca e nedrept sa te mai tin, ca e sfasietor de dureros, fizic, pentru tine, sa mai ramai. Ti-am spus sa pleci. Apoi, singura in camera mea, am cazut in genunchi si L-am rugat sa te ia la El, sa-ti crute durerea. Si te-a luat.
Nimic n-a mai fost la fel de atunci. Nici ziua, nici noaptea, nici fericirea, nici durerea. Nici zambetul meu.
De atunci eu am cu un inger in plus. Cu un Tata in minus. De atunci e mereu septembrie.

Inimi captive

Ce ii ramane de facut unei inimi ce e prinsa captiva intr-o dragoste in care nu se mai regaseste? Ce ne ramane de facut cand ceea ce incercam sa salvam seamana tot mai putin cu ce era de demult? Ma uit in ochii tai...nu te mai vad, nu esti tu, nu de tine m-am indragostit. Cine a venit in locul tau? Nu te vreau, nu te mai vreau, nu asa, nu pe tine...

Mi-ai promis ca ma vei face fericita, iti mai amintesti oare? 

Ce ii ramane de facut unei inimi sangerande? Cui sa-i ceara ajutor? Cui sa-i spuna?
De ce nu ne tinem promisiunile? De ce ne transformam in monstrii? De ce-mi iei lumina? De ce-mi iei tineretea? De ce? De ce nu ma mai lasi sa respir?
Curand voi pleca...simt asta. Voi pleca spre zari indepartate, necunoscute, nepopulate. Nu imi voi mai vinde niciodata inima in schimbul unui zambet.
Ce-i ramane de facut unei inimi ce se trezeste in brate straine? Ce saruta buze reci, ce se uita in ochi goi? Poate doar sa ramana, sau sa plece. Cale de mijloc sau jumatati de masura nu vrea,  s-a saturat de ele...

Ma uit la tine.... si inca simt...
Mi-e frig dintr-o data si tremur. Incerc sa-mi amintesc o zi, una de demult, o prima zi, prima privire, prima atingere, primul sarut, primul "te iubesc", prima promisiune indeplinita. Si le revad ca intr-un film vechi ce se tot intrerupe, e alb-negru, chiar cenusiu. Si-mi amintesc ca trebuia sa fie color...
Si-mi amintesc ca trebuia sa fim fericiti...

My random doors

Nu stiu daca toate usile care mi s-au inchis/deschis pana acum au fost intamplatoare. Stiu doar ca daca ar fi sa intru inca o data prin ele, as face-o. Nu i-as da skip nici uneia. Poate n-as mai bate atat la unele ce par inchise, poate n-as starui in fata lor pana la umilinta, poate n-as plati biletul intreg, poate...

Usile mele, intamplatoare sau nu, m-au adus aici. Aici, mi-e bine.