Am iertat mult pana acum. De la lucruri minore pana la greseli peste care nu treci. Pacatoasa si slaba cum sunt, as fi tentata sa spun ca am iertat prea mult. Nu am uitat insa nimic. Si asta nu e bine. O prietena buna mi-a tot spus in ultimii ani ca iertarea fara uitare e inutila. Si ca pacatul e al meu. Mi-a dat sa citesc "Daruind vei dobandi"- Steinhard. Acum incerc sa uit tot ce am iertat cu atata greutate in toti anii astia. Si am inceput prin a uita pentru ce mi-a fost cel mai greu sa ma iert pe mine. Si am continuat cu voi, toti cei care m-ati folosit in scopuri personale, chiar si cu consimtamantul meu, cu oameni dragi, inca dragi, cu oameni din trecut ce au ramas acolo, cu oameni. E un exercitiu interesant. Si, zic eu, benefic, Inaltator. Vi-l recomand fara prescriptie, indicatii sau contraindicatii, start sau deadline-uri. Asa, sa vina din voi.
Am cunoscut cativa oameni buni de-a lungul timpului. Majoritatea in varsta. Apoi am cunoscut un om frumos, o femeie calda si buna. Tu esti pentru mine un exemplu de bun simt, de cumpatare, de "a analiza inainte de a scoate ceva pe gura". Tu esti omul la care stiu ca daca i-as cere ceva, n-ai fi in stare sa ma refuzi. Tu mi-ai aratat ca nu e mereu valabil (chiar daca o mare parte din mine inca crede asta) ca omul bun e luat de prost. Tu vrei sa te defineasca anonimatul cand altii asteapta sa sune trambita pentru ei. Te las anonima. E suficient sa stiu eu ca existi.
Ieri cand ti-am probat inelul am stiut: vreau sa fii nasa mea daca ma marit vreodata. Si daca nu-mi refuzi nici macar lucruri lumesti, asta n-ai cum sa mi-o refuzi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu