Cred ca de fiecare data cand amanam ceva ne apropiem de moarte. Sub toate formele ei. Am inteles asta tarziu. Nu prea tarziu insa, din fericire. Cand i-am smuls Tatei un ultimul te iubesc, cuvinte ce m-au ajutat sa ajung azi aici, am inteles ca trebuie sa rostesc cuvintele pe limba lor, la vremea lor, indiferent de consecinte. Si asta am inceput sa fac.Oamenilor care in fata ma lingusesc dar pe la spate vorbesc vrute si nevrute despre mine le-am spus ca stiu si ca nu e nevoie sa se mai osteneasca in prezenta mea. Celor care nu ma suporta si pe care ii voiam langa mine le-am arata cine sunt cu adevarat si le-am "cerut prietenia". Si lista poate continua. E drept, sunt adevaruri pe care daca le-as fi spus mi-ar fi schimbat poate cursul vietii, sunt porniri la care daca nu le-as fi dat, sau le-as fi dat drumul, lucrurile ar fi fost diferite. Sunt insa putine intrebarile "cum ar fi fost daca..." pe care pot sa mi le pun. Si asta pentru ca mie imi place sa vorbesc.
Singurul lucru care nu-mi da pace de cateva luni, in special de cateva saptamani, e absenta unei prietene dragi de care m-am indepartat, zic eu, pe buna dreptate sau ma rog, oarecum indreptatita, careia i-am fost "sefa" si mi-a predat demisia nu tocmai potrivit. Asa ca tocmai i-am trimis un sms.
Cred ca lucrurile trebuie spuse. Poate in aceeasi masura in care nu trebuie spuse. E alegerea noastra cum vrem sa traim, cum alegem sa fim, cat de puternici suntem sa acceptam sau suportam raspunsurile si reactiile pe care le provocam.
L-am vrut din prima secunda in care l-am vazut asteptandu-ma, cand mi-a deschis portiera si mi-a dat o floare. La plecare i-am spus ce am gandit: ramai. N-a mai plecat niciodata.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu