De câte ori zbor îmi dau seama cât de frică îmi e de moarte. Acolo, între nori, unde simt că sunt cel mai puțin stăpână pe viața mea (chiar dacă știu că e o falsă realitate) mi se derulează în minte tot ce am făcut, tot ce nu am făcut, tot ce aș mai vrea să fac. Și nu pot să nu mă întreb, cu atât mai mult acum, când am împlinit 40 de ani, cât din viață am trăit cu adevărat? Câte am lăsat să mocnească pentru ca mai apoi să moară în mine din frică, din ignoranță, din prea puțin curaj? Câte aș face acum diferit? Câte nu aș mai face deloc?
Cercul meu de oameni a devenit mai mic ca oricând. Nu mai fac small talk de dragul conversației. Nu mai dau curs poveștilor cu care nu rezonez, nu mai vreau în jurul meu oameni care doar cer, nu și oferă, care doar se plâng, dar se complac.
Dacă avionul în care sunt acum va fi să zboare cu mine un ultim zbor, știu că am spus toate "te iubescurile" ce trebuiau spuse. Știu că am făcut tot ce a ținut de mine să fac "mai mult, mai bine".
E curios cum uneori ai nevoie doar de puțin timp în care să fii doar tu cu tine, fără frică de moarte, fără frică de viață. Cum știi ce ai de făcut mai departe cu viața ta.
Cu timpul tău. Cu sufletul tău.
Cel mai probabil, jumătate din viața mea va fi trecut. Jumătatea aia bună, aia sănătoasă, aia care "are timp".
Accept asta cu greu.
Sunt multe lucruri pe care nu le mai pot schimba. Pe care nu le mai pot face. Dar acum știu că pot ca în loc să trăiesc gândindu-mă la moarte, să mor gândindu-mă la viață.
Să îmi fie frică mai puțin. Să îmi fie viață mai mult.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu