In timpul ultimei operatii pe suflet deschis pe care am suferit-o, i-am rugat pe medici sa intre si in cutiuta cu amintiri si sa stearga tot. Mi-au garantat ca nu vor ramane urme, altfel nu as fi vrut. Nu m-am interesat inainte care e rata de reusita a interventiilor de acest gen, a fost totul prea din scurt. M-au informat ca exista aceasta posibilitate, de a inlatura orice urma de amintire si am acceptat. Calculul a fost simplu, sa traiesc fara a-mi aminti de tine mi se parea cea mai buna varianta propusa vreodata de cineva. Ceva insa nu a functionat. Din primele minute in care am simtit ca ma doare mi-am dat seama ca nu este vorba despre altceva decat despre urmele tale inca prezente in mine.
”Ei” zic ca ma voi vindeca, ca inima imi bate in parametrii normali, ca imi pune sangele in miscare atat cat trebuie, ca oxigenul e pompat ca la carte, etc. Ca timpul vindeca. Si ca am nevoie doar de rabdare.
”Ei” habar nu au despre ce vorbesc. Habar nu au cat e de greu sa cari dupa tine, zi de zi, noapte de noapte, un mormam de gesturi, de zambete, de promisiuni. Cum fiecare miros te duce undeva in trecut. Cum fiecare vara ti se pare irosita. Cum cerul nu mai e niciodata suficient de albastru, cum norii sunt prea grei, cum nu mai crezi in nimeni si in nimic, cum inima ta nu mai freamata, doar bate...
"Intai de toate, nu atinge acele. In al doilea rand, stapaneste-ti mania. In al treilea rand, niciodata, nici in vecii vecilor, nu te indragosti. Caci atunci, pentru totdeauna, acul care arata orele la ceasornicul inimii tale iti va strapunge pielea, oasele ti se vor sfarama, iar mecanica inimii se va strica iarasi."
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu