De ce devenim o societate artificială? De ce ne schimbăm şi-i uităm pe cei care ne iubesc? Sau, dacă nu-i uităm, atunci îi înlăturăm într-un mod sau altul din viaţa noastră. De ce viaţa, în obişnuitul ei curs, ne răpeşte, rând pe rând, tot ce ne-a oferit? De ce de cele mai multe ori nu avem oportunitatea de a alege? De ce nu avem încredere în propriile noastre puteri? Trăim într-un regat domnit de ură, de răutate, de tendinţa de a-i domina pe cei de lângă noi. Când vor înceta aceste nedreptăţi? Când vom înţelege că avem o nevoie, vitală chiar, de a nu fi singuri? De a avea un umăr pe care să poţi oricând plânge, de un gând ce să-ţi aparţină mereu? De o inimă în care să trăieşti? Fericirea şi încrederea în sine trebuie să izvorască din interior, din adâncuri a căror existenţă era de nebănuit.
Fiecare răsărit e o punte către viitor. Un viitor ce aşteaptă să fie cucerit. Când fiecare dintre noi va învăţa asta, când fiecare dintre noi va avea încredere în el însuşi şi-n cel de lângă, când vom învăţa să zâmbim chiar dacă sufletul ne e sfâşiat în mii de bucăţi ce nu-l vor putea reîntregi niciodată, când ne vom ridica mai puternici, pregătiţi pentru următoarea lovitură, când vom vedea dincolo de ziua următoare, atunci omenirea, în complicata ei existenţă şi în nebănuita ei complexitate, va fi mai bună, mai fericită…
Acest comentariu a fost eliminat de autor.
RăspundețiȘtergereAm citit păstrând tăcerea, până astăzi. De ce suntem o „societate artificială?” Alta e întrebarea corectă, în opinia mea: De ce continuăm să construim o societate artificială în care să trăim? Oare de ce, după atâția ani, în care societatea a evoluat datorită științei, omenirea încă își construiește identitatea după chipul unui mit care promovează ura, răzbunarea, răutatea: ”Iisus, Dumnezeu”. Oare când omenirea va avea curajul să își găsească umanitatea și să învețe să își iubească aproapele? Oare când oamenii vor incepe să citească BIBLIA și să o înțeleagă așa cum a fost scrisă fără a căuta înțelesuri care le oferă confortul psihic de a se crede ”buni, iertați, cu frică de...”! Trăim cât o sclipire de stea și în tot acest timp risipm timpul făcând ce ”e corect, ce e bine că așa spune Dumnezeu” și în tot acest timp uităm de noi, de umanitatea noastră, de imposibilitatea de a lua decizii, trăim cu frică că suntem sau vom fi judecați, că așa ne învață Biserica, că așa ne învață Părinții educați de Biserică, că așa ne învață Școala care are nevoie de Biserică...etc. Păcat că societatea noastră nu ne oferă șansa de a afla cine suntem, păcat că spiritul gregar este formulat în termeni de ”bun și rau”, iar cei care nu pot fi catalogați sunt ”nebuni, ciudați”. Când ne naștem nu suntem nici buni, nici răi, suntem construiți după modelul pe care societatea l-a acceptat ca fiind favorabil unei bune manipulări, unui spirit competitiv, unui individ fără compasiune, umanitate, moralitate. Societatea nu ne învață să fim, să devenim umani. Noi preluăm modelul dat și nu ne oprim niciodată din mers să ne punem întrebări, ci continuăm orbi pasul spre o finalitate care ar putea fi cu totul alta dacă deschidem ochii. Epicur i-a deschis: ”God either wants to eliminate bad things and cannot, or can but does not want to, or neither wishes to nor can, or both wants to and can. If he wants to and cannot, then he is weak - and this does not apply to god. If he can but does not want to, then he is spiteful - which is equally foreign to god's nature. If he neither wants to nor can, he is both weak and spiteful, and so not a god. If he wants to and can, which is the only thing fitting for a god, where then do bad things come from? Or why does he not eliminate them?”
RăspundețiȘtergereNoi de ce nu-i deschidem? De ce nu căutăm moralitatea în noi, de ce nu ne acceptăm umanitatea, de ce nu valsăm spre desăvârsirea noastră etică, morală?
Am uitat să încept cu un salut, după tot acest timp, în care am uitat cum arătăm! Scuze, se pare că prostul obicei de a intra cu bocanci în casa omului, fără a bate la ușă, pentru început, nu m-a părăsit! :) Bine te-am găsit, Clau sau Claudia! Te las pe tine să decizi... Mă regăsesc mult printre unele cuvinte ale tale, cu unele dezacorduri, că doar mai știi tu!
RăspundețiȘtergereNati! A trecut prea mult timp de cand ne-am vazut ultima oara! Nu suficient insa ca sa devin Claudia, din Clau, pentru tine:).
ȘtergereIntalnirea de 10 ani de la terminarea liceului mi se pare o prostie. Trebuia sa ne fi intalnit in toti anii astia, e nedrept cum s-au rupt, o data cu terminarea liceului, o gramada de prietenii. E nedrept cu atunci stiam aproape totul unele despre celelalte iar acum nu mai stim nimic. Decat o fericire afisata pe facebook. Mi-e dor de tine! Si de toate nebuniile tale!
Nu mai citi in tacere. Mi-e bine sa stiu ca este cineva dincolo...
Bună, Clau! Trebuia...ai dreptate! Ce mai faci, cum ești? Prieteniile se reiau de acolo de unde au rămas, nu s-au rupt, dacă au fost prietenii... :)!!!
RăspundețiȘtergere