Fuga din paradis

Probabil ca legile omenesti fac ca fiecare inceput sa isi aiba sfarsitul. M-am supus de prea putine ori acestor legi, motiv pentru care acest sfarsit al verii, al vacantelor, al paradisului gasit si-apoi pierdut e un inceput al lucrurilor ce vor veni. Am inteles destul de tarziu, dar nu prea tarziu, ca posibilitatea ca unele lucruri sa se intample/sa nu se intample sta in puterea noastra. Ca, atunci cand lasi frustrarile deoparte, cand nu te mai intereseaza tot ce se intampla in jurul tau ci te focusezi pe tine, cand timpul pe care il petreci doar tu cu tine nu ti se mai pare o pierdere de vreme ci regasesti in interiorul tau o companie placuta, o poarta spre infinit ti se deschide in fata.
Nu stiu cum s-a simtit Eva in Paradisul ei si mi-e aproape imposibil sa descriu in cuvinte cum m-am simtit eu in Paradisul meu. Am trait stari si emotii pe care nici cel mai iscusit fotograf nu le-ar fi putut surprinde in obiectiv si nici cel mai fin orator nu le-ar fi putut da glas. Retina mea le are insa atat de bine intiparite iar sufletul meu si-a luat din ele toata seva pe care o putea gazdui.
Acum, de acum, Paradisul are un nume: Apraos Beach.
In fiecare dimineata am deschis, o data cu ferestrele sufletului, ferestrele balconului cu vedere la mare. Si, tot asa, le-am inchis seara.
Am plecat de acasa stiind ca mergem in Corfu. Atat. Am coborat din feribot si am pus degetul pe gps pe cea mai pustie plaja pe care am gasit-o. In zilele ce au urmat am facut zeci de km in tot golful, nu am gasit alta la fel. Nisip mai fin, apa mai limpede si liniste mai multa nu am mai gasit nicaieri. Am decretat-o ca fiind plaja noastra. Si asa va ramane .
Pentru anul viitor voiam alta tara, alta mare, alta plaja. Asa e frumos, sa vezi cat mai multe. Dar, dupa cateva ore dupa ce am plecat, am stabilit ca si vara viitoare tot aici ne va gasi, ca nu putem altfel.
Am zis mereu ca eu fac parte din romanii care reusesc la ei in tara, acum insa simt ca as putea lasa tot peste noapte si m-as muta aici. ”Aici” mi s-a deschis o lume cum inainte doar visam ca exista.
Soarele, indiferent cat a fost de puternic, nu m-a ars in nicio zi. Iar marea, of, marea...a fost de o culoare ce credeam ca o poti vedea doar in pozele photoshop-ate. Rasaritul l-am ratat dar apusuri mai spectaculoase nu am vazut niciodata. Am incremenit in fata lor. In maretia lor. In nimicnicia mea.
Inca un an o sa tot visez la Paradisul ce acum stiu ca exista! Pana la urma, un an trece repede.