Nasaudul meu

Nu stiu cum, cand si unde a trecut timpul. Merg foarte rar ”acasa” in ultimul timp pentru ca o am pe mama aici, mult mai aproape de mine. Insa de fiecare data cand o fac, orasul ala reuseste sa ma intoarca spre ceva ce credeam ca nu mai exista, ca se deterioreaza, ca-si schimba forma, rostul. Defapt e tot acolo. Mocneste. Dar exista. In Nasaud. In Nasaudul ala atat de mic dar atat de al meu.

M-am intalnit de curand cu cativa oameni pe care nu i-am mai vazut de ani intregi. Cam de cand am plecat, de vreo 9 ani. Nu m-am gandit nicio clipa ca anii astia pot fi o viata de om. Dar pot fi. De fiecare data cand aud intrebarea ”si ce mai faaaaci?” nu stiu sa dau alt raspuns decat tipicul ”biineee”. Si sa sar repede de la mine, sa indrept atentia spre celalalt. Apoi, dupa ce fiecare plecam/revenim pe drumul nostru, stau si ma gandesc. Si ma gandesc. Si nu inteleg. Unde au zburat anii?

Locuiesc la 110 km de oraselul asta si totusi, nu am fost de 10 ori anul acesta. Nu simt ca imi lipseste. Dar cand ajung in el, ma cuprinde o stare pe care doar cei care se rup de ”acasa” ar putea-o intelege. Am cate o amintire in fiecare colt. Ii cunosc pe toti oamenii. Le stiu povestile de viata. Sau, cel putin, le stiam.
Copiii pe care i-am lasat niste pusti cand am plecat au devenit oameni mari si, spre surprinderea mea, oameni frumosi. Sunt sigura ca toti asteapta, asa cum asteptam si eu, sa plece de acolo, sa scape de un oras mic ce le ingradeste zborul spre zari mai frumoase. Habar nu au ca siguranta pe care o simt acum, in casa parintilor lor, n-o sa o mai gaseasca curand, ca sa nu zic niciodata. Ca orasul de care isi doresc acum sa scape e, defapt, definitia cuvantului acasa.
Oamenii mari pe care i-am lasat in urma au imbatranit. Sunt parca tot mai adusi de spate iar ridurile lor de expresie s-au transformat in urme mult prea evidente de trecere a anilor. Au insa aceeasi privire, acelasi zambet, acelasi salut cald. Multi dintre ei au plecat, definitiv, intr-o lume mai buna.

Mi-e dor sa ies pe strada si sa salut pe toata lumea. Sa nu pot merge pana la magazinul din coltul strazii fara sa ma intalnesc cu cineva cunoscut. Sa bat orasul ala, dintr-un capat in altul cu prietena mea Corina, sa ne dam intalnire la o ora exacta sau, cel mult un bip, pentru ca nu mai avem minute.
Sa visez la viata ce o voi avea cand voi intra la facultate. Nimic sa nu para prea departe, prea complicat, prea greu de atins.
Toate acestea erau posibile doar acolo. Le-am inchis intr-o lume pe care n-o mai pot atinge dar care se trezeste la viata mereu, de cate ori ajung pe strazile acelea atat de cunoscute.

Craciunul n-o sa fie niciodata complet decat in momentul in care o sa ajung acolo. Acolo, acasa.


Sa ma intorc...acasa...