Au trecut ani buni de cand te-am vazut ultima oara. Nu-mi aminteam decat forma mainilor tale. Si vocea ta. Si noptile tarzii in care ma adormeai cu promisiuni care nu s-au mai transformat niciodata in fapte. Am incetat sa ma mai uit spre usa si sa inteleg ca s-a inchis cu un scop. Am invatat sa nu mai alerg dupa himere si ca Strada Fericirii e doar o strada mica, la marginea orasului ce nu a stiut sa ne gazduiasca iubirea, intr-o toamna tarzie si calda.
Mi-am imaginat intr-o mie de feluri revederea noastra. Am repetat in minte fiecare lucru ce stiam ca ti-l voi spune, ce credeam ca mi-l vei cere. Stiam ca orice argumente vei avea nu le voi lasa sa ma intoarca. Stiam. Stiam. Stiam.
Anii au trecut. Am cunoscut alti oameni, am auzit alte promisiuni, am mers pe alte cai.
Apoi a venit o zi in care ai aparut. Din neant. Si am uitat tot. De tine, de mine, de noi. De tot ce stiam ca nu te voi lasa sa spui, sa-mi ceri, sa-mi faci. Mi-ai luat mana-n mana ta si mi-ai spus ca ti-am lipsit.
Imi era inghetata. Si mana. Si inima. Si tot. Cum naiba sa te blocheze un om dupa o viata? C-o mana, atat. Cum sa uiti cine esti? Cum?
Niciodata toamna nu fu mai frumoasa...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu