Nasaudul meu e un loc mic-mic. Era o vreme in care ii stiam pe dinafara toate stradutele si cotloanele si, in ciuda faptului ca iubeam fiecare bucatica din el, abia asteptam sa-mi iau zborul. Cand locuiesti intr-un oras pe care il strabati pe jos intr-o ora, ti-e greu sa iti imaginezi ce se afla cu adevarat dincolo de portile lui. Visele mele n-au stiut niciodata sa fie mici sau mari pentru ca mi-a fost imposibil sa definesc marimea lor neavand cu ce sa le compar. Asa ca m-am trezit, de-a lungul timpului, in fata unor usi pe care nu am stiut cum sa le vad, la care nu am stiut daca sa bat insistent sau pe furis, care daca s-au inchis ori deschis, n-am stiut premedita cat de tare ma vor schimba in momentul in care le trec pragul. Azi, daca stau sa-mi analizez viata, imi dau seama ca totul se rezuma la usi, la usile mele (poate de aceea am si denumit blogul usile mele intamplatoare). Acum stiu ca am staruit prea mult in fata unora si ca am trecut cu prea multa nepasare pe langa altele. Acum stiu. Acum stiu cum ar fi daca as lua-o de la capat. Dar e tarziu, prea tarziu.
Se spune ca singurul lucru definitiv in lumea asta e moartea, ca, in rest, totul se poate schimba. Se spune ca oamenii, cu cat crezi mai tare in ei, cu atat te vor dezamagi mai profund. Treptat, am invatat ca in momentele in care ai nevoie de o ancora si te astepti ca cineva sa iti trimita o barca sa te aduca la tarm, se intampla sa ti se arunce doar un colac de salvare. Sa te lase sa te descurci singur. Si te descurci, nu ai ce face, trebuie sa lupti pentru tine si pentru viata ta. Apoi iti promiti ca viata ta nu va mai depinde niciodata de cineva, ca nu vei mai fi in bataia vantului, ca nu vei mai atarna de un fir, ca nu, ca nu. Iti inghiti lacrimile iar gustul lor sarat iti aminteste de mare, nu de tot ce ai pierdut. Te ridici si mergi mai departe, stii ca renuntatul nu e o optiune.
Azi poate ca iti e capul in tarana, poate ca simti intre dinti doar gustul prafului, poate ca ochii tai vad totul in ceata de teama unor inaltimi ce ar putea fi ametitoare.
Azi poate ii vezi, pentru prima data in viata, pe oameni cum sunt ei defapt, fara masti, fara manusi, fara zambetul fals ce ti-l afiseaza mereu. Si pentru ca-i vezi asa alegi sa pleci.
Azi poate nu ti-e foarte clar cine esti dar stii sigur cine nu vrei sa fii.
Ai pierdut multe lupte pana acum. Lupte mai mici sau mari. Ai avut multe infrangeri. Si aproape in toate ai pierdut ceva ce nu vei putea recastiga niciodata: suflet. Sa nu uiti insa un lucru, ai pierdut multe lupte dar nu ai fost niciodata facuta knockout!
Poate ca oamenii cei mai dragi te vor dezamagi. Poate ca oricat te-ai tine de strans de capatul tau de sfoara, in capatul tau de punte, ei iti vor desprinde deget dupa deget si te vor lasa sa cazi in neant, privindu-te. Cazi, fa-te praf. Lasa-i in urma, satisfacuti ca te-au infrant. Apoi ridica-te.
Poate ca viata ta se termina azi. Dar daca e asa, e pentru ca maine sa inceapa o alta.
Poate ca nu toate usile se inchid/ deschid cu un scop. Dar nu pot fi toate intamplatoare. Crede in tine, nimeni n-o poate face in locul tau.
Mi-e imposibil sa gasesc alta piesa decat asta: Lullaby
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu