Am crescut cu peretii plini de posterele fratelui meu cu Queen si Freddy Mercury. Tin minte ca abia asteptam sa plece la facultate si sa imi ramana mie camera, sa le dau jos si sa pun pagini intregi tăiate din Bravo si Popcorn. Tin insa, la fel de bine minte si faptul ca dupa ce a plecat, imi era atât de dor de el incat nu m-am putut atinge de peretele lui multa vreme. Posterele alea erau, practic, el.
Anii au trecut si am inceput sa le iubesc muzica. De la primul vers pana la ultimul acord de chitară, de la prima lacrima, pana, dupa foarte multi ani, la primul rand de langa o scena unde erau ei, Queen. Era el, Brian May la doi metri de mine, aplecat de cei 68 de ani pe care i-a strans, niciodată acelasi dupa pierderea lui Freddy, dar totusi, el, unul dintre cei mai buni chitaristi din toate timpurile, o parte dintr-o legenda, o legenda in sine.
A fost un vis pe care fratele meu a ales, o data transformându-si-l in realitate, sa mi-l transforme si mie. A fost, pana la urma, inca un vis pe care doar el il putea transforma in pulbere magică.
Nu am cum sa descriu ce am trait cand a inceput Love of my life, cat de sarate au fost lacrimile si cate miliarde de emotii treceau prin venele mele, cat de greu mi-a fost sa o cânt si cat de intens am simtit-o. Sunt lucruri pe care le simti si atat. Nu poti vorbi despre ele, astfel le minimizezi. Pot doar sa va doresc si vouă, din inima, sa traiti macar o data un astfel de moment.
Am inteles ca daca we are the champions e pentru ca tu ai facut sa fim! Si ca da, if we want to life forever, we can!
You are my champion!
The show must go on!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu