Cand omul pe care il iubim ne poate intoarce spatele, iesind pe o usa care nu il va mai aduce inapoi, inseamna ca nu ne-a apartinut, defapt, niciodata. Ca viitorul ce credeam ca ne va prinde imbatranind impreuna a fost doar o iluzie. Ca a fost o nesabuinta sa avem vise. Ca nimic nu a fost pentru noi in realitate. Cand fericirea e de-adevaratelea, ea ramane. Altfel nu a fost decat o himera.
In toti anii de pana acum am inteles, mai presus de alte lucruri, ca dragostea vindeca. Uneori in aceeasi masura in care imbolnaveste. Am mai inteles ca sta in puterea ta sa alegi ce o lasi sa faca cu tine si cu sufletul tau si ca nu e niciodata prea tarziu sa-ti amintesti ca esti singurul tau salvator. Ca oamenii care isi doresc sa te vada vin pentru tine de la sute de km, sau de la doi pasi, ca distanta nu e niciodata o opreliste. Ca oamenii care te ranesc in mod repetat o fac pentru ca le permiti. Ca nu trebuie sa spui mereu de ce ai nevoie, cui ii pasa de tine anticipeaza asta. Ca nu ai nevoie de mesaje, mailuri, sau promisiuni urlate si repetate ci de niste gesturi mici si de el acolo, de o teava pe care ti-o doreai mult de tot fixata intr-o podea, de cheile masinii intr-o zi ploioasa, de niste brate ce nu-ti dau drumul cand ti-e frig. Ca tipul de vineri seara din Crush ce vrea sa-ti cumpere bautura nu are nimic in comun cu omul ce-l iubesti. Ca lucrurile, indiferent cat de complicate par, au o rezolvare atat de simpla pe care uneori nu trebuie nici macar sa o cauti, trebuie doar sa ti-o doresti. Ca doi oameni, daca isi doresc sa fie impreuna, nu le sta nimic in cale decat propriile lor actiuni. Sau inactiuni, dupa caz.
Fericirea e simpla. Ne-o faurim cu propriile maini. Dupa chipurile si asemanarea noastra.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu